Simpla alăturare a expresiilor „presă liberă” și „anii comunismului” stârnește râsul și totuși, pentru o perioadă foarte scurtă (sfârșitul lunii august, începutul lui septembrie 1968) câțiva ziariști au avut cu adevărat ocazia de a scrie ce vedeau, ce simțeau. Sigur, era vorba de un singur subiect, invadarea Cehoslovaciei, dar momentul merită consemnat, mai ales pentru unicitatea sa într-o perioadă uriașă de timp în care cuvântul „cenzură” a fost o permanență. Invadarea Cehoslovaciei și poziția lui Nicolae Ceaușescu de a condamna intervenția armată a forțelor Pactului de la Varșovia au avut o consecință demnă de a fi consemnată, așa că trei ziariști au fost trimiși pe frontul deschis de cinci țări „surori și prietene”, cum se alintau între ele țările comuniste, pe teritoriul celei de a șasea. Orice informație din Cehoslovacia era importantă pentru conducerea României deoarece existau informații erau cățara noastră urma pe listă.
Povestea singurelor zile de presă liberă din 45 de ani de comunism o refacem cu ajutorul lui Andrei Tinu, preocupat de acest eveniment pentru că tatăl său, Dumitru Tinu, a fost unul dintre cei trei gazetari care au relatat din Cehoslovacia acelor zile. Munca de cercetare a lui Andrei s-a cristalizat într-o lucrare de diplomăși o carte, „Scânteia de la Praga”.
Ziariștii străini trimiși la Praga au deschis sticle de whiskey când au aflat că România nu e invadată
Una dintre persoanele care a relatat în august-septembrie din Praga a fost Romulus Căplescu, la acea dată fiind adjunct al șefului Serviciului Externe al Agerpres. Iată câteva fragmente din ce i-a povestit lui Andrei Tinu: „La Praga era corespondent din Partea Agerpres Eugen Ionescu, secondat de Mihai Kebeleu și de un telexist. Conducerea de stat și de partid, având în vedere că personalul Ambasadei României la Praga nu era bine pregătit să facă față evenimentelor care se petreceau în Cehoslovacia, a trimis un grup de ziariști, un «comando de presă», care să informeze cât mai complet despre ceea ce se întâmplă.”
Legendarul Tudor Vornicu, trimis la Praga
„Din acest grup făceau parte: Romulus Căplescu, adjunct al șefului redacției externe a Agerpres, Virgil Dănciulescu de la România Liberă, George Ionescu, președinte-adjunct la TVR și fost corespondent Agerpres la Praga, Eugen Mandric, redactor-șef la Flacăra, și Tudor Vornicu de la TVR. Decizia trimiterii acestui grup de presă a fost luată în perioada în care se presupune că Ceaușescu ar fi aflat că URSS urmează să intervină în forță în Cehoslovacia. Grupul, care nu avea un lider formal sau informal, a plecat la Praga la începutul lunii august. Se cazează la Hotel Adlon, cu excepția mea, găzduit fiind de Eugen Ionescu. Acesta ia legătura cu directorul agenției de presă MTK (agenția de presă oficială a Cehoslovaciei), de unde primește buletinele de știri în limba engleză. Printre ziariștii străini se afla și Strobe Talbott, de la revista Time, cel care, ulterior, a fost adjunct al secretarului de stat SUA în timpul lui Bill Clinton și care a avut o influență decisivă asupra președintelui american în luarea deciziei de lărgire a NATO, tocmai prin prisma celor întâmplate în Cehoslovacia.
După vizita lui Ceaușescu la Praga (15-16 august 1968), acesta a fost liniștit de Dubcek, care era sigur că evenimentele nu vor escalada, și hotărăște să recheme ziariștii în țară. Ei înșiși adresaseră o cerere Directorului Agerpres, Andrei Vela, care făcea parte din delegația care era în vizită. George Ionescu a fost singurul care a rămas la Praga. Grupul se întoarce pe 20 august.” Povestea primei delegații masive de jurnaliști români își are explicația în faptul că Nicolae Ceaușescu plănuise vizita din august la Praga pentru a da un mesaj de solidaritate cu susținătorul primelor reforme de după anii stalinismului.
Plecarea ziariștilor din Praga s-a făcut și pentru că Dubcek, secretarul general al Partidului Comunist cehoslovac îi transmisese omologului său român că lucrurile nu pot lua o turnură proastă, pentru că pe 5 august, la Bratislava discutase cu Leonid Brejnev.
Dubcek a fost mințit și, prin el, și Ceaușescu.
Deși preconizată pentru noiembrie, invazia sovietică a avut loc în noptea de 20 spre 21 august 1968.
Un mister nerezolvat: cine a adus la București vestea ocupării Cehoslovaciei
„Despre invazie, paternitatea primei informări este disputată. Eugen Ionescu susține că a văzut primul tancurile sovietice de la balconul apartamentului, care era situat la periferia orașului, și a informat imediat pe Paul Niculescu-Mizil și, pe de altă parte, Ion Stănescu susține că a aflat înainte, de la ambasada URSS. Pe 21 august se formează o nouă echipă, al cărei coordonator este Căplescu. Din echipă mai făceau parte Dumitru Tinu și Ilie Ciurescu. Unii membri au fost înlocuiți ca urmare a faptului că nu stabiliseră legături în prima lor deplasare. Dumitru Tinu a fost preferat pentru că era un foarte bun cunoscător al limbii ruse. Ei aveau misiunea să trimită în paralel cu comunicatele de presă și buletine informative pentru conducerea de partid și de stat.
Cei trei pleacă spre Austria cu avionul și ajung în seara zilei de 21 la Ambasada României din Viena. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei trebuiau să uziteze de orice mijloc pentru a ajunge la Praga, inclusiv să treacă clandestin granița. La ambasada din Viena găsesc un haos creat de turiștii fugiți din Cehoslovacia. Granița cu Austria era singura lăsată liberă de trupele de ocupație.
Cei trei jurnaliști se dau drept turiști cehoslovaci care vor să ajungă înapoi în țară și sunt suiți într-un tren de refugiați care pleacă din Viena spre Praga. Cu concursul autorităților cehoslovace reușesc să treacă granița.
În gara din Praga, cei trei ziariști nu aveau bani. Căplescu era singurul care avea o fisă, pentru a suna la ambasadă, fisă ce i-a fost înghițită de aparatul telefonic. Apoi au găsit un cehoslovac binevoitor care i-a condus la ambasadă. Ajunși la ambasadă, aceștia au găsit-o ferecată. Toți angajații misiunii diplomatice românești au fost surprinși să-i vadă pe cei trei jurnaliști români în fața ambasadei, în plină invazie. Grupul a fost cazat la Hotel „Paris”, situat în centrul Pragăi. Ei trimiteau informațiile din apartamentul lui E. Ionescu, pentru că acesta avea telexist.
Președintele SUA, într-un discurs la San Antonio, a afirmat, cu referire la România: „Nu dezlănțuiți câinii războiului”, semn că, dacă s-ar fi intervenit în țara noastră precum în Cehoslovacia, SUA s-ar fi implicat în mod direct. Acest pasaj a fost introdus în discurs, cu pixul, de Dean Rusk, după cum aveam să aflăm ulterior de la Dan Cătănuș. În același timp, este chemat ambasadorul rus la Washington, căruia îi este atrasă atenția asupra României.
29-30 august, pe holul Hotelului „Paris”, un ziarist de la Daily Mail anunță că trupele sovietice au intrat în România. Știrea a fost dezmințită câteva ore mai târziu și, după aceea, ziariștii occidentali au desfăcut o sticlă de whiskey în cinstea colegilor români. În acele zile, tot ce apărea în presa străină era preluat în Scînteia. Au fost cele mai libere zile ale presei comuniste românești.”
Amintiri de reporter. O cehoaică îndrăgostită de un soldat rus și-a scuipat iubitul după invazie
Ilie Ciurescu a fost corespondentul Televiziunii Române la Praga. El povestește pentru Andrei Tinu cum arăta Praga sub ocupația trupelor Pactului de la Varșovia:
„Aveam ceva, știam ceva, dar, în orice caz, am reușit să ne învingem teama, care era foarte mare, nu puteam să... Și am ieșit de curiozitate să vedem cum este. Și am văzut și oamenii care se furișau, scriau, lipeau și dispăreau imediat. Ne-am întâlnit cu vreo două patrule, chiar în perioada de interdicție, dar nu ne-au zis nimic, nu ne-au făcut nimic. În orice caz, ei (militarii – n. a.), foarte mulți, mulți, mulți... Și cei care erau la vedere, cei care erau la vedere erau într-adevăr numai ruși în oraș, numai și numai ruși. Și am să vă explic ce s-a întâmplat și în continuare. Deci, relațiile dintre trupe și civili eu le-am urmărit în mod deosebit chiar în zona Hotelului Paris (locul unde erau cazați ziariștii străini - n.a.) , unde existau contacte.”
Documentare la fața locului
„Oamenii începuseră să capete curaj și țineau neapărat să vorbească cu soldații. Soldații, vreau să vă spun, nu depășeau 20-21 de ani. Erau toți niște puști. Am stat și eu de vorbă cu ei, a stat și Tinu, a stat și Căplescu de vorbă cu unii dintre ei și ne spuneau că ei execută un ordin, că așa s-a hotărât și că ei trebuie să apere socialismul. Asta era lecția pe care o re petau la infinit. (...) Trebuie să înțelegeți că atmosfera, psihologia, simțămintele dintr-o asemenea stare sunt ceva de surescitare și, în același timp, de prudență exagerată... Îți trec prin cap tot felul de gânduri, de ipoteze...
Am stat de vorbă cu ei. Și asta era! Am cunoscut o întâmplare cu totul specială din zona hotelului. La Hotel Paris a ajuns, printr-o întâmplare, un tânăr care iubea o fată lucrătoare – că, între timp, au venit și fetele de la hotel –, lucrătoare a hotelului, pe care o cunoscuse într-o excursie în Uniunea Sovietică. Și când l-a văzut pe ăsta... Era iubire mare între ei. Soldat rus. Când l-a văzut pe ăsta, l-a scuipat și n-a vrut să stea de vorbă cu el. Și l-a înjurat. Dom’ne, în câteva zile au ajuns să se împace și să se iubească și să plângă împreună. Asta s-a întâmplat în câteva zile. Dar n-a durat. Cred că a doua sau a treia zi după ce s-au petrecut lucrurile, dar astea s-au petrecut, toate modificările, așa, rapid, ei comunicând și explicându-se unul față de celălalt. Și pe urmă, pe el l-au mutat, pentru că trebuie să știți că rușii nu erau ținuți mai mult de 70 de ore în localitate. Nu-i lăsau, să spunem așa, să se expună posibilităților de fraternizare cu populația locală.”
Lăsați-o mai moale!
„Minunea” publicării materialelor anti-sovietice nu a ținut decât câteva zile. Într-o discuție cu Andrei Tinu, Ilie Ciurescu rememorează momentul. Înainte de a îl expune și noi trebuie făcute unele precizări. După ieșirea publică din 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu s-a trezit singur în fața perspectivei invadării României. Iosip Broz Tito, liderul Iugoslaviei, i-a spus clar că armatele române nu se pot retrage la sud de Dunăre cu armament. Reacțiile internaționale nu au fost atât de vehemente pe cât impunea situația, iar săptămâna „petrecută” de liderii cehi la Moscova imediat după ocupare îi transformase în alți oameni, dispuși să renunțe la socialismul cu față umană. Aliatul de peste mări și țări, China se limitase și ea la declarații.
Ciurescu: „În rest, aveam întâlniri, transmiteam zilnic reviste ale presei, filmam... Am filmat mult. La un moment dat, ni s-a transmis de la București să o lăsăm mai moale. Cred că știți asta, adică nici corespondențele nu s-au mai difuzat și transmiteam aproape exclusiv pentru buletinele speciale... Astea le știți dumneavoastră , că existau buletine speciale, care circulau pe niște traiectorii bine definite la factori de conducere pe linie de partid și de stat. (...) Dar am aflat ulterior, când ne-am întors și noi, că erau așa: unele (relatări – n. a.) care-și găseau loc și unele știri de presă mai modestuțe, mai liniștite, mai așezate, altele care intrau în buletinele de știri speciale pentru factorii de conducere de un anumit grad, altele pentru al doilea grad și cele care erau pentru conducerea superioară de partid, la care avea acces, să zicem, Comitetul Politic Executiv, și unele la care avea acces – nu mai țin minte care și cum, că habar n-am avut eu – numai Ceaușescu.
Unic în istorie: Scînteia critică militarii sovietici!
Așa cum era normal, Andrei Tinu a căutat în arhive articolele tatălui său, Dumitru. Iată ce notează Andrei despre ziua de 25 august 1968, așa cum se păstrează în arhivele Scînteii:
„La cinci minute după corespondența lui Romulus Căplescu (pentru Agerpres n.n), Dumitru Tinu transmite la București prima sa analiză, cu titlul „Stare (sic!) de nervozitate și incertitudine pare să domnească la Praga”, în care sintetizează evenimentele ce se derulau cu o viteză uluitoare, de la protestul pașnic al populației până la încercările provocatoare ale trupelor de ocupație, dar și ceea ce aflase din sursele sale că se întâmpla la Moscova.”
Bărbatul care a vrut să oprească tancurile
„Piața Václav este epicentrul evenimentelor, locul din care se poate radiografia starea de spirit a întregii Cehoslovacii. Sentimentele de nesiguranță și neliniște – atât ale cehilor și slovacilor, cât și ale militarilor din trupele celor cinci țări – sporesc pe zi ce trece.
Motivele iritării au cauze diferite: pentru ocupați, lipsa informațiilor referitoare la negocierile de la Moscova este considerată a fi principala cauză, în timp ce pentru ocupanți agitația permanentă a locuitorilor din Cehoslovacia constituia un astfel de motiv”. (Negocierile de la Moscova însemnau arestarea conducerii reformiste de la Praga și transportarea lor într-o temniță a Kremlinului - n.n.).
Tragismul situației este subliniat de jurnalistul „Scînteii” prin relatarea gestului unui bătrân praghez, care, în fața tirurilor încrucișate ale soldaților, își dezvelește pieptul, cerându-le imperativ să tragă. Conflictul dintre cele două tabere se duce și pe frontul propagandei, Tinu consemnând că „la un moment dat, în fața tancurilor oprește brusc un autocamion încărcat cu afișe, care sunt împrăștiate în câteva secunde. Soldații sovietici încep să tragă din nou și reușesc să ocupe camionul. Dar afișele fuseseră de acum împărțite. Mai târziu, un elicopter arunca sute de ziare „Pravda”. Imediat, populația le rupe și le dă foc. Spre cer se înalță flăcări.”
Nu de puține ori materialele transmise erau rodul colaborării între mai mulți jurnaliști, așa cum este și cazul informării din 27 august 1968. Aceasta conține date despre reîntoarcerea delegației conducerii de partid și de stat cehoslovace de la Moscova, dar mai ales „despre temerea tot mai mare că ocupanții ar fi reușit săși impună voința la umbra baionetelor.”
Tinu transmite în țară că reformiștii cehi cedaseră
„Bucuria că liderii Primăverii s-au reîntors printre ai lor a cuprins întreaga suflare pragheză. Această bucurie a fost dublată și de decizia trupelor de ocupație de a retrage mare parte din efectivele militare către periferia capitalei. Totuși, entuziasmul populației a fost umbrit de avalanșa de știri privitoare la capitularea ideilor din ianuarie în fața argumentului de netăgăduit al tancurilor”. Cauza retragerii dispozitivelor de luptă ale celor cinci țări semnatare ale Tratatului de la Varșovia de pe străzile principale ale Pragăi este, în opinia lui Căplescu și a lui Tinu, aceea că invazia a rămas fără obiect, întrucât „noțiunea de ilegalitate își pierde sensul pentru că la activitatea ilegală participă întregul popor”.
Interesantă este informația conform căreia ziua întoarcerii acasă a lui Dubcek și a echipei sale, 27 august, coincide cu momentul dispariției oricăror riscuri privind confiscarea aparaturii și chiar reținerea jurnaliștilor străini. De asemenea, se aștepta de către efectivul militar sovietic dislocat o hotărâre de repatriere, după cum reiese din dialogul pe care Dumitru Tinu l-a purtat cu un grup de militari sovietici. Aceștia însă nu păreau să fie 100% siguri de luarea unei astfel de decizii. Dialogul este interesant și prin prisma trăirilor tinerilor soldați ai forțelor de ocupație, aceștia erau „vădit stânjeniți”, iar pe chipurile lor se putea observa cu ușurință „amărăciunea, tristețea, dezorientarea”.
Militarii realizau pentru prima dată injustețea acțiunii întreprinse în Cehoslovacia, cu toate că încercau să aducă argumente.”