O glumă proastă spune că un nou-născut minte atunci când zice prima oară: „tata!”. Minciunile ne urmăresc din fragedă copilărie. E o boală sau o parte a vieții noastre?
Minciunile ne urmăresc din fragedă copilărie. E o boală sau o parte a vieții noastre? Prima oară te mint părinții. Urmează poveștile, minciuni frumoase. Apoi, minciuna cu Moș Crăciun. Întreaga literatură e plină de invenții: Pinochio, baronul Munchausen sau autohtonul Păcală. La școală minți tu. Încerci să păcălești profesorii. Acasă, îi minți pe părinți când iei o notă mică. Mai târziu, îți minți nevasta sau soțul, după caz. La maturitate, te mint politicienii. Când ești bolnav, apropiații te mint că ți-e bine și tu, la rândul tău, îi îmbărbătezi pe alții. Tot cu o minciună. Unii sunt mincinoși patologici, diagnosticați! Născociri vinovate sau nevinovate! Minciuna te urmărește de când te naști până mori! Adevărul e că se întâmplă să ne mințim singuri. „Trombonul”, esența societății! Nu poți să înțelegi ce e o minciună dacă nu admiți că realitatea e de două feluri. Una care există indiferent de ce percepi ca om, de existența ta și a doua e imaginea pe care ți-o oferă creierul despre ce se întâmplă în afara lui, despre care mintea îți spune, convingător: „Acesta e adevărul!”. Așa vezi, auzi, miroși, pipăi, atâta e de cald sau de aspru. „Creierul e un organ limitat. Pentru el există o lume a obiectelor pe care o percepe prin cele cinci simțuri. Apoi există o lume abstractă, a numelor de obiecte, a cuvântului! Aici creierul are un vocabular de nume de obiecte pe care îl îmbogățește de când te naști, până mori. Unii rămân la: „mama, tata, buba!” Prin asta, paradoxal, sunt greu de mințit. Minciunile pot fi despre simțuri, ce pot fi înșelate. Cel mai adesea sunt cuvinte ce nu mai denumesc aceleași obiective mintale pentru cel ce le rostește și cel care le aude”, spune Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare din București. Cu alte cuvinte, minciuna nu poate exista fără cel ce o spune, dar nici fără cel ce o aude și o crede. Nu există mincinos fără cel care să valideze minciuna. Jocul acela de cărți, „Trombon”, e amuzant pentru că în interiorul lui scopul e să minți bine, suficient de bine încât celălalt să nu se prindă când, de fapt, spui adevărul. Minciuni adevărate Omul prețuiește adevărul fără să știe neapărat ce-o fi acela un adevăr. Au fost și sunt minciuni pe care majoritatea le iau drept fapt și le transimt mai departe. „E o chestie filosofică dacă o minciună pe care nu știi că o spui e de fapt tot un fel de adevăr! Dacă nu cumva o minciună e doar una de care îți dai seama, și alegi să o transmiți. O idee delirantă, de exemplu, e falsă, e o minciună, dar cel psihotic nu știe că nu e un adevăr, el crede, își organizează mintea împrejurul acelei idei. El nu „este” un mincinos, dar spune neadevaruri!”, explică psihiatrul. „Când un copil are un prieten imaginar, pe de altă parte, și e convins că acel prieten imaginar există, nu e psihotic! El trăiește o perioadă a vieții în care frontiera asta dintre lumi abia se construiește și viața e în cheia ca și cum”, intră medicul în universul minții unui copil. Deci, există Moș Crăciun, există „a fost odată, ca niciodată”, există realitate și apoi fantastic, cai care zburători, vrăjitoare sau monstrul de sub pat. Să minți din nevoie socială Spre deosebire de un copil, un schizofren - un mincinos patologic – folosește înșelăciunea, tertipul, manipularea sau creațiile fantastice pentru a-și justifica lui felul de-a face lucruri care, inevitabil, încalcă reguli, granițe, obișnuințele comunității din care vine. „Nu întâmplător conținutul minciunilor se referă la trimiterea responsabilității către altcineva. Cum spune Anton Pann: Ce cauți țigane la mine’n gradină?/ M-a aruncat vântul, nu sunt eu de vină!”. Sau păstrarea unei reputații imaculate, după cum a scris Topârceanu: „Eu nu pot fi nicicând de vină/ de este frig sau înnorat/ și mor si florile’n grădină/ să știi că numai tu ești vinovat”. Zâmbetul de paiață „În spate stă, Topârceanu arată foarte bine, zâmbetul de paiață: O zi nefastă m-a adus pe lume/ în veacul vostru de melancolie/ durerea mea, prilej de veselie/ și cugetarea mea un lanț de glume”, exemplifică doctorul Diaconu. Mincinosul răspunde astfel, în plan psihic, unei presiuni pe care o simte din mediu, sunt „adevăruri” pe care crede că anumite situații le impun. Așa și e, de multe ori. Crezi, nu crezi, în biserică te închini. Când mergi în vizită chiar de ți-e greață o pupi pe mătușa cu dinți falși. Dacă ai intrat în horă, trebuie sa joci. E o minciună? Evident. Minciuna dă adrenalină! Mincinosul patologic nu găsește adevărul ca fiind suficientă. Nu e atractiv. Minciuna dă adrenalină! E plăcut să știi secrete sau să spui lucruri și oamenii să le ia de bune, și-apoi să observi cum se comportă! „Unii se abandonează practicii de-a păcăli oamenii pentru că le oferă o infatuare, un sentiment de control, de superioritate, de liniște. Dar vine un moment când nu mai fac bine diferența între realitate și rolul pe care îl joacă. Cum se întâmplă de exemplu când un ins susține că are o problema de sănătate greu diagnosticabilă. Pentru care cere investigații suplimentare, tratamente costisitoare și consultări inter-disciplinare. E voluntar, rece, calculat, eroic – dacă trebuie, cu placere! - e investit, e partenerul ideal pentru medic!”, povestește din propria experiență dr. Gabriel Diaconu. Mimarea unor boli Familia își frânge mâinile, dar analizele ies bune. Pacientul dă vina pe doctor, pe sistem și pe incompetența lor! Merge mai departe, face pelerinaj la profesori, ce-are el e un mister, o enigmă: „Am avut pacienți care mimau convingător crize de epilepsie, doar pentru a fi surprinși de camerele video, de care nu știau că-s montate, cum se ridicau sa meargă. Am avut o pacientă care-și cumpăra anticoagulante de la farmacie și le lua pe ascuns ca să facă hematurie! Să i se facă analize complicate pentru ca susținea că are o boală neobișnuită de rinichi!”. Mint din teama de abandon Ce au acești oameni de câștigat? Pentru familie, faptul că ei sunt bolnavi le aduce empatie, compasiune, ajutor și derogarea de la responsabilități. Astfel, reușesc să se simtă iubiți, apreciați și îngrijiți. „E ca un drog pe care dacă nu și-l iau dezvoltă o teamă de abandon. Minciuna le asigură un tratament particular din partea semenilor și a societății. Individului îi este alimentată credința narcisistă ca e normal sa fie tratat deosebit, că este cineva special”, lămurește medicul de mint bolnavii închipuiți. Finalmente, trebuie spus, înșelăciunea ajută individul să iasă din impasuri în care fie s-a pus el, fie a ajuns acolo din motive independente. Evitarea stagiului militar sau felul în care un copil evită să meargă la școală și mănâncă praf de cretă să „facă febră” sau, brusc, lunea face o indigestie cu vărsături și diaree s.a.m.d. Munchausen și Bill Clinton Unele scorneli pică într-o zonă rezonabilă, altele sunt uluitoare prin caracterul lor neverosimil, de felul poveștilor baronului Munchausen. Un caz celebru este Bill Clinton care în fața procurorului general ce îl întreba despre relația lui cu Monica Lewinski a răspuns, fără să clipească: „Nu am facut sex cu acea femeie”, în ciuda evidențelor zdrobitoare care indicau contrariul. Psihoterapeutul dă exemple românești: „Justificarea psihologică este, obligatoriu, că individul evită astfel o catastrofă, o apocalipsă personală. în Năpasta, spre exemplu, Anca îi spune lui Dragomir: Faci ce-ți spun eu, mărturisești c-ai ucis pe Ion și te alegi numai cu pedeapsa; încai scapi de chinuri, iar Dragomir raspunde: Da’, dacă nu l-am ucis eu?. Iar Anca: Asta e, începem iar, ba nu, ba da, ba da, ba nu”. Dan Pavel : „În politică, sunt acceptate minciunile contextuale” „În primul rând, ce reprezintă adevăr și minciună depinde de la cultură la cultură. Nu există o definiție universală! E o distincție foarte importantă încă de la Sfinții Părinți, care vorbeau de minciunile admise și cele inadmisibile, ce fac rău tuturor! Cele admise sunt cele care nu fac rău nimănui și ajută pe cineva. De pildă, când ascunzi niște oameni nevinovați, cum a fost în tipul Holocaustului sau în timpul prigoanei comuniste!”, spune Dan Pavel, profesor de științe Politice la Universitatea București. „Când vorbim despre minciunile politice ne referim la politica de tip normal, nu cea constituțională, care falsifică valorile societății sau conduc la sclavie. Sunt acceptate minciunile de tip contextual. În care vrei să faci bine. Nu sunt admise minciunile de tip sperjur! Există o minciună frecventă la politicienii de oriunde. E vorba de cei care nu fac ceea ce promit. Dar ei sunt penalizați de alegători. Sunt, însă și oameni care nu pot face ceea ce au promis, dar nu din vina lor. Mai sunt și politicienii care sunt mincinoși patologici și cei care mint că n-au încotro. Găsești și politicieni care nu mint și care ar vrea să nu mintă niciodată!”, explică analistul politic cum stă treaba cu gogoșile politice. Apoi, concluzionează: „Dar, la noi, politicienii mint pentru că fac parte dintr-o minciună mai mare...”. Alex Ștefănescu: „Literatura e o minciună declarată!” „Literatura este în esența ei o minciună - o născocire, o invenție, o ficțiune, o fabulație. Dar asta se știe. Mai trebuie adăugat că este o minciună declarată. Scriitorul îi propune cititorului un joc: eu am să-ți povestesc ceva, imaginat de mine, iar tu să te prefaci că mă crezi. Este aceeași convenție care funcționează și la venirea lui Moș Crăciun când, de dragul frumuseții momentului, toți cei prezenți au aerul că ar crede și în felul acesta chiar cred, timp de câteva secunde magice, în existența lui”, comentează, pe marginea subiectului, criticul literar Alex Ștefănescu. Mincinosul propriu-zis n-ar recunoaște pentru nimic în lume că minte, insistă el. „Scriitorul o recunoaște, sau contează pe faptul că lumea știe dinainte regula jocului. O dovadă flagrantă de incultură este să citești un text literar și să-l denunți ca fiind o invenție. Această inadecvare constituie subiectul nuvelei Pe strada Mântuleasa, de Mircea Eliade. În cuprinsul ei este vorba despre anchetarea unui bătrân, Zaharia Fărâmă, de către Securitate. Zaharia Fărâmă are obiceiul să fabuleze. Securiștii interpretează polițienește, deci inadecvat, istorisirile bătrânului, căutând în cuprinsul lor informații referitoare la acte de spionaj, comploturi etc. Povestitorul nu se lasă însă influențat de așteptările lor. Dar nici ascultătorii nu intră aproape niciodată în joc, deși unii dintre ei ar fi tentați s-o facă, datorită unui rest de candoare care le-a mai rămas din copilărie”, e elocvent criticul literar. La final, decretează: „Șeherazada se află în fața unui șah-Riar cu o figură împietrită, imposibil de cucerit”. Dacă toți am spune ce gândim, oamenii s-ar ascunde în peșteri! Societatea s-ar dizolva...” Garabet Ibrăileanu, prozator, critic și istoric literar (1871-1936) MINCIÚNĂ, minciuni, s. f. 1. Denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva; neadevăr. ◊ Expr. A da (sau a face) (pe cineva) de minciună sau a prinde (pe cineva) cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr. A purta (sau a duce, a ține) (pe cineva) cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ține de cuvânt; a duce cu vorba. ♦ Deprindere de a minți. ♦ înșelăciune, vicleșug. ♦ Ficțiune, născocire, plăsmuire”.