S-a oferit voluntar să salveze vieți și a recuperat din mare, riscându-și viața, nouă oameni. Erau morți cu toții. Măcar familiile marinarilor au avut ce să pună în sicriu. Nimeni nu i-a strâns mâna, vreodată.
Pe 2 decembrie 1988, în rada portului Constanța, cargoul cu deplasamentul de 4800 TDW Sadu naufragia. Nava avea 12 ani vechime și 15 dintre cei 22 de membri ai echipajului au murit. Tragedia putea fi evitată dar, din cauza excesului de zel al unora, a incompetenței altora, secretomaniei și al ordinelor pe linie de partid s-a pierdut și vaporul și s-au înecat și marinarii. Nava venise de la Galați cu o zi înainte, seara.
Nu a primit aprobare să intre în port deși marea era foarte rea. A ancorat în apropierea digului de nord. Peste noapte, ancora a grapat și, spre dimineață, cargoul s-a înfipt, cu tribordul, în stabilopozii digului. Comandantul a cerut ajutor.
Șeful operațiunii de „salvare” era secretarul de stat al departamentului de transporturi navale, din cadrul MT, contraamiralul Gheorghe Anghelescu, poreclit „Paraipan”. Ordinul primit de el, pare-se venit de la însuși Ceaușescu, era să salveze nava. Oamenii, practic, nu mai contau. În numai câteva ore, vaporul s-a scufundat, în urma unor manevre prost gândite și la fel de prost executate. Un om, scafandru de luptă pe acea vreme, povestește cum a scos din apă marinarii morți de pe Sadu. Un erou neștiut. Până astăzi.
Nimeni nu i-a anunțat pe scafandrii de luptă de tragedie
Căpitan-Comandorul în rezervă Adam Ninulescu – sau Nino, cum îi zic prietenii- era, în decembrie 1988, doar locotenent ma jor și era încadrat pe funcția de „Comandant grupă scafandri de cercetare-diversiune” din cadrul Centrului de Scafandri ai Marinei Militare. Pe înțelesul tuturor, era unul dintre șefii trupelor de elită ale Armatei din acea vreme.
„Aveam în subordine 40 de scafandri de luptă. Patru erau maiștri militari de marină și restul soldați”, e mândru comandorul Ninulescu. Ziua de 2 decembrie ’88 l-a prins îmbarcat pe Escortorul 283, numit în prezent Midia, navabază a scafandrilor militari. „Pe la două și jumătate după amiaza, imediat după ce luasem masa în careul ofițerilor, s-a anunțat prin stația de amplificare a navei adunarea urgentă a ofițerilor. Comandantul Divizionului Scafandrii de Luptă ne-a anunțat că o navă civilă este în pericol de a se scufunda cam la un kilometru de capul digului de nord al portului Constanța și că este nevoie să se intervină urgent”, își amintește fostul scafandru de luptă. Bănuia el ceva încă de dimineață când văzuse o agitație nemaiîntâlnită pe dig. Erau mai multe mașini de pompieri, ambulanțe și celebrele, pe atunci, Dacii negre cu număr de înmatriculare din trei cifre, care erau folosite de ștabii de la partid, autoritățile portuare, miliție și securitate.
Nino, singurul ofițer care s-a oferit voluntar
El și ceilalți scafandri din subordinea sa habar n-aveau despre ce era vorba cu toate că, la acea oră, cargoul Sadu se „urcase” pe stabilopozi, avea o imensă „gaură de apă” și comandantul navei dăduse deja ordinul de abandon al vaporului.
Adam Ninulescu își mai amintește cum căpitanul Mihai Cornel, comandantul divizionului său a cerut o grupă de voluntari pentru salvarea echipajului. „Noi nu știam absolut nimic despre starea navei! Din cei 20 de ofițeri prezenți, cu toții scafandri experimentați, am fost singurul voluntar. Vântul era puternic și marea era de gradul 6-7 pe scara Beaufort, cu valuri de 4-5 metri. Era normal să-ți fie frică... Numai că eu, la 27 de ani, eram, așa, mai kamikaze! Mă visam că eram un erou salvator de vieți... Asta cu atât mai mult că era vorba de colegi de ai noștri, marinari civili”, povestește fostul scafandru. Fiind singurul ofițer care a acceptat provocarea și-a ales echipa de intervenție, din rândul maiștrilor și militarilor în termen.
Dacă nu s-ar fi încercat remorcarea epavei, scăpau toți cu viață
Pe lângă el s-au urcat la bordul SRSului – adică Șalupa Remorcher de Salvare – un maistru militar de marină și șase soldați.
„Până ne-am echipat și am ieșit din port se făcuse ora 16.30. Cerul era înnorat, dădea cu lapoviță și vântul sufla tare din nord. Când am ajuns la locul naufragiului Sadu era deja pe fundul mării”, oftează marinarul. A aflat mai târziu, abia după două săptămâni, că evenimentul fusese strict secret, dintr-o inepție a autorităților care s-au bâlbâit și cu inconștiență criminală au luat decizii în urma cărora au murit 15 marinari care puteau fi salvați la timp: „Dacă cei de pe remorcherul Viteazul, care intervenise încă de dimineață, nu încercau să remorcheze nava, care se înfipsese cu tribordul pe stabilopozi, vaporul nu s-ar fi scufundat. Era și acum acolo, după 30 de ani! Ca epava de la Costinești!”
Fostul marinar povestește că, odată ajunși în aria sinistrului, nici ei, salvatorii, nu se simțeau în siguranță: „Șalupa avea cam 15 metri lungime, vreo patru lățime și circa doi metri pescajul. Până și comandantul de divizion, care venise cu noi, «dădea la boboci»”. Din momentul acela, operațiunea de salvare de vieți a devenit una de recuperare a cadavrelor marinarilor.
„Cei care au sărit spre larg și cei rămași la bord n-au avut nicio șansă”
Deja se înserase, marea era din ce în ce mai rea, și cargoul Sadu era pe fundul Mării Negre, la câteva zeci de metri de digul de nord al portului Constanța. Toate navele de salvare apte să iasă în mare erau în zonă numai că nu mai era nicio viață de salvat.
„Doar șapte dintre cei 22 de membrii ai echipajului au reușit să se scape, cu mare noroc. Când Viteazul a tras de Sadu către larg nava s-a basculat pur și simplu! Și-a schimbat centrul de greutate și s-a dat peste cap. S-a dus la fund în două minute... În acel scurt interval de timp, câțiva dintre marinari au sărit în apă, înspre dig și, cu ajutorul protecției oferite de nava care se scufunda, s-au adăpostit printre stabilopozi, de unde i-au recuperat pompierii. Cei care au sărit spre larg și cei rămași la bord n-au mai avut nicio șansă”, mai că-i dau lacrimile ofițerului de marină. Apa avea 3-4 grade Celsius și parte dintre ei au murit din cauza șocului termic și nu înecați.
A sărit de nouă ori în apă, noaptea, pe furtună
Nino primise ordin să recupereze oameni vii: „Numai că noi nu știam că, în acel moment, toți erau morți... La lumina reflectoarelor toate navele care participau la oprațiunea de salvare au început, haotic, fără niciun fel de coordonare, să caute marinarii de pe Sadu”. Scafandrii militari au rămas în zonă până a doua zi de dimineață. „Până când ne-am întors în port am reușit să scot nouă dintre cei cinsprezece naufragiați. Am fost singurul care a avut destul sânge în vine să sară în apă noaptea, pe furtună, doar cu costumul de scafandru, fără butelie și pe o mare cu valuri de 4-5 metri. Mi-a fost teamă să nu se întâmple ceva cu vreunul dintre militarii în termen și am ales să intru eu”, se înfrigurează comandorul Ninulescu.
Cutuma printre scafandrii militari este că nu poți obliga pe cineva să intre în apă dacă acela nu se simte pregătit. Atunci el era cel apt de misiune. Bărbatul a sărit în apă de nouă ori, singura legătură cu nava sa fiind o saulă-călăuză, cu diametrul cam cât degetul mare, pe care o ținea în mână. A scos, în 12 ore, nouă trupuri. „Alți doi au fost găsiți abia a doua zi, pe lumină, când marea se liniștise, de o altă echipă de scafandri”.
Negrii la față de la păcură
Ninulescu povestește că, pe moment, și nici imediat după tragicul eveniment, n-a realizat la ce pericol s-a expus: „Probabil, adrenalina a fost de vină... Mi-am dat seama ce-am făcut abia trei zile mai târziu”. Își amintește că primul dintre marinarii morți pe care i-a scos din mare a fost Aurel Toma, șeful mecanic al cargoului Sadu. „L-am identificat după ce i-am scos dintrun buzunar portofelul, în care avea și buletinul. Mai avea și 200 de lei acolo... Comandantul divizionului i-a dat banii unui militar în termen și i-a zis: «Ia-i tu, mă! Că el nu mai are nevoie de ei»”.
Scafandrul își mai amintește că toți marinarii morți scoși de el din apa ca smoala erau negri la față din cauza păcurii scurse din tancurile de combustibil sparte: „Se făcuse ca un fel de peliculă la suprafață, pe care nici valurile nu o dispersa. Abia după ce l-am scos pe ultimul mi-am dat seama că și eu arătam ca ei...”
Nicio recompensă
La acea vreme, locotenentul major Adam Ninulescu nu a primit nici măcar o strângere de mână de la șefii săi sau de la alte autorități, pentru eroismul său.
„Totul trebuia să rămână secret și, dealtfel, nu exista vreo bază legală pentru vreo recompensă. Doar militarii în termen au primit câte cinci zile de permisie. Oricum, a fost bine că nu m-au chemat să dau cu subsemnatul la Securitate”, dă din umeri scafandrul de luptă. În schimb, tot la el s-a apelat când s-a făcut expertiza cerută de firma de asigurări navale. Tot el a fost cel care a coborât pe fundul mării, până la epavă și a făcut măsurătorile necesare: „Gaura de apă avea 16 metri lungime și 40 de centimetri lățime, sub linia de plutire”.
Singura dintre rudele naufragiaților care l-a căutat și a ținut legătura cu Nino a fost soția comandantului decedat, Căpitanul de Cursă Lungă Sergiu Grigorescu: „Ironia sorții face ca, acu’ cinci ani, să fiu invitat la nunta băiatului său care, pe atunci, avea nouă ani”. Mai că-l bușește plânsul.
Tubul morții
Adam Ninulescu, fost scafandru de cercetare-diversiune, era să moară de mai multe ori. Dar cea mai dură experiență o are din timpul unei „lansări” printr-unul din tuburile lanstorpilă ale submarinului Delfinul. „Era în primăvara anului 1988. Mă băgasem în tub și echipajul trebuia să-l inunde și să creeze o anumită presiune ca să pot ieși în apă în siguranță. Eram doi scafandri și apa a intrat cu o presiune uriașă! Ne-am dat cu capu’ de pereții tubului de ne-a zăpăcit. Până la urmă am ieșit, da’ le-am pomenit celor responsabili cu inundarea toți strămoșii, în sensul marinăresc”, face haz de necaz marinarul.
O serie de nave blestemate
În anii ’70-’80, la șantierul din Brăila, a început construcția unei serii de nave numite, generic, cargouri de 4.800 TDW. Cu un design învechit și prost concepute, navele au fost, din start, privite cu neîncredere de către navigatori. Erau niște cargouri uzate moral încă de noi, cu magazii cu separații la mijloc, cu minginii, bocaporți și bigi acționate manual. Au fost, în total, 36 de bucăți. Șapte dintre ele s-au scufundat în numai nouă ani.
Sadu e pe fundul mării, lângă digul de Nord al portului Constanța, din 2 Decembrie 1988. 15 din cei 22 de marinari s-au înecat atunci.
Topoloveni s-a dus la fund și el, pe 24 Decembrie 1989, în Golful Biscaya, la travers de capul Finistere. Din 29 de membri ai echipajului au scăpat doar 14.
Scăieni s-a scufundat, pe 8 Decembrie 1991, în Marea Ionică - între capurile Matapan și Pasero. Zece navigatori au murit.
Fălticeni-ul se odihnește, din 5 Martie ’94, la vest de Dardanele, în Marea Egee, împreună cu nouă marinari.
Covasna a naufragiat, în ianuarie 1997, în Atlantic. Din fericire au scăpat toți cu ajutorul unei fregate britanice și al unui petrolier rusesc.
Călărași s-a dus pe fundul Oceanului Indian - între Madagascar și Mozambic - pe 13 iunie 1997. Au supraviețuit toți, cu excepția unui timonier.
Ultimul pe listă este cargoul Smârdan eșuat pe niște stânci submerse, la Singapore, în ianuarie 1997. Din fericire atunci n-a murit nimeni.