Una dintre cele mai frumoase construcţii medievale din ţinutul de basm al Transilvaniei, turnul cu ceas din Saschiz, îşi întâmpină vizitatorul la o azvârlitură de băţ de centrul micuţei şi cochetei aşezări Saschiz, satul care a ajuns la inima prinţului Charles graţie frumuseţii sale uluitoare, dar şi a poveştilor pe măsură care circulă de secole pe seama cătunului transilvănean. Poveşti despre oameni mândri şi aprigi la mânie, despre obiceiuri ţinute cu sfinţenie, dar şi despre o cetate a legendarilor uriaşi, blânzi şi protectori cu oamenii locului.
Înalt de mai bine de 30 de metri, impunător şi destul de bine conservat pentru o vechime de mai bine de 600 de ani, turnul cu ceas din Saschiz a fost ridicat la sfărșitul secolului al XV-lea (între anii 1493-1496 ) de brațele harnice ale coloniștii sași din localitate. Monumentul impresionează prin frumusețea expresivă a proporțiilor dar și prin riguroasa adaptare a elementelor de fortificare la formele unui lăcaș de cult. Pentru că aceasta din urmă i-a fost menirea, de antecameră a Casei Domnului, în pofida aspectului exterior de bastion, pregătit în orice moment să scuipe flăcări și moarte, prin gurile sale de piatră, către invadatorii, în special, turci. În vremuri de restriște, localnicii căutau protecție între zidurile edificiului, întâmpinîndu-i pe cei care vroiau să treacă prin foc și sabie cătunul cu catapulte de păcură încinsă. De altfel, funcția defensivă a turnului este trădată de existența gurilor de aruncare, dar și a celor 12 lucarne care împânzesc acoperișul îmbrăcat în țigla smălțuită divers colorată. Un acoperiș care, prin cele patru turnulețe de pe colțuri și prin flesa ascuțită, cu baza în formă de bulb, aminteste de elegantul turn ce i-a servit drept model: Turnul cu Ceas din Sighișoara.
„Cei care au legat foarte tare turnul cu sfori”
Una dintre legendele fabuloase ale locului vorbește despre modul în care saschizenii și-au apărat turnul și biserica de invidia vecinilor, pe meleagurile cărora exista la vremea aceea un lăcaș de cult similar, dar mult mai mic și fără turn cu ceas. Șase la număr erau satele din împrejurimile bisericii fortificate din Saschiz: Cloasterf, Archita, Daia, Crit, Diawaldia și Adamsdorf, ultimele două dispărute. Chiar dacă negura istoriei nu poate stabili care dintre sate ar fi atentat la frumusețea turnului cu ceas din Saschiz, cert este că localnicii din cătunul cu pricina ar fi încercat într-o noapte să fure edificiul. Au strâns bine turnul cu sfori și l-au tras spre tărâmul lor. Nu au făcut-o însă așa cum trebuie, în liniște deplină, iar vacarmul i-ar fi trezit din somn pe saschizenii. Aceștia din urmă nu au stat cu mâinile în sân. Au luat repede niște sfori groase, au legat la rândul lor turnul și, după ce i-au ghonit pe atacatori, l-au tras înapoi în bătătura satului. De atunci, spuner legenda, localnicii și-au dobândit renumele de „cei care au legat foarte tare turnul cu sfori”.
Galeria secretă, refugiu pentru cei atacațiCetatea Saschizului are formă ovală, cei 92 de metri lungime și 45 lățime înșiruindu-se și astăzi privirii în tonusul unei uluitoare și străvechi așezări săsești.În vremurile ei bune, cetatea avea 6 turnuri. Cel mai mare era Turnul de Garda, (astăzi dispărut), care comunica printr-un coridor îngust cu un al doilea turn, numit Turnul Slăninii. Urmau la rând Turnul Preotului, Turnul Bogaților, Turnul Prafului de pușcă și Turnul Școlii, toate reunite printr-o pasarelă de apărare. În cetate, cu excepția unor mici construcții civile, se mai găseau două bălți cu pește, o capelă și un puț cu apă dulce, adânc de 60 de metri, prevăzut însă, deasupra nivelului apei, cu o galerie subterană secretă, imensă, a cărei terminația se sfâșea în buza satului și care, la o adică, ar fi putut salva viețile sătenilor în cazul în care cetatea era cucerită. Pentru accesul şaretelor bogaţilor dar și a căruţelor săracilor, în jurul cetății, a fost construit un drum în serpentină. Înclinația pantei, de 35-40 de grade, făcea aproape imposibilă cucerirea cetății.
Ultimul bastion: enoriașii
Biserica din Sanschiz se află acum în grija celor mai puțin de 20 de sași și 40 de localnici aparținând diferitelor naționalități. Mulți dintre sași au preferat să-și abandoneze casele și să ia drumul Vestului chiar înainte sau imediat după '89. Proprietățile au fost imediat luate de stat. Câțiva dintre băștinașii locului au primit despăgubiri pentru casele luate cu japca. Alții au renunțat să-și ceară dreptul. Mai trist e că cele mai multe case au fost date, înainte de revoluție, romilor, care nu s-au omorât să păstreze intactă „sfințenia” locului. Vatra spirituală a satului a fost încet, încet distrusă. Final de poveste trist. Peste măsură de trist! Singurii care păstrează cu sfinţene tradiţia locului sunt enoriaşii; ultimul bastion.
Bogdan, păzitorul ceasului
Cetatea țărănească ce domină și acum împrejurimile Saschiz-ului are o poveste fascinate. Și o legendă pe măsură. Construită pe un deal împădurit, la aproximativ 2 km de vatra satului, fortificația a fost ridicată în secolul al XIV-lea pentru a-i proteja de invazii pe locuitorii din Saschiz și din cele șase comune alăturate. La una dintre ferestrele turnului se zărește Bogdan, un personaj de piatră care ține un clopot în mână și care, pe vremuri, era sfetnicul orologiului din turn. Din sfert în sfert de oră, Bogdan dădea ora exactă, îngropând în clopot bătăile ceasului. Printre supraviețuitorii distrugerii căreia i-au căzut pradă minunățiile din Saschiz se numără și orga, adusă din Brașov în 1788, încă aflată în top 10 cele mai mari orgi din Transilvania. Altarul baroc este și el foarte vechi, fiind adus din Viena în 1735. În sacristie se află o cristelniță datând din 1709, o adevărată capodoperă de artă. Renumele de astăzi al localităţii, aflată sub patronajul UNESCO încă din 1999, este legat şi de personalitatea Prinţului Charles al Marii Britanii, care s-a îndrăgostit de sat, imediat ce i-a călcat plaiul, şi care nu pierde nici un prilej să îl viziteze şi să îl promoveze de fiecare dată când vine în România.
Pietrele uriașilor, pavajul de azi
Locuitorii Saschizului se leagănă și azi cu legenda că Cetatea Uriașilor a fost sălașul unei așezări preistorice, în care printre stejari seculari, uriașii așteptau un semn de necredință din partea oamenilor pentru a redeveni paznicii lumii. Sătenii spun că pentru a se feri de răzbunarea uriașilor, oamenii au adunat de pe coastele dealurilor pietrele rotunde, pe care uriașii le foloseau pentru a-i pedepsi, aruncându-le asupra lor, și le-au înșirat pe la porțile caselor lor. Cu aceste pietre oamenii au pavat, mai apoi, drumurile.
Legenda din Saschiz mai spune că uriașii, dacă prindeau un om aflat pe câmp, îl puneau în „surță” (șorț, n. red) și se jucau cu el, fără a-i pune însă în pericol viața. Cetatea Uriașilor sau Huhnenburg, cum o denumeau sașii, este situată la 4 kilometri nord de comuna Saschiz, într-o zonă de pășunat denumită de localnici Volsoc. Cercetările au scos la iveală că Cetatea Uriașilor are o formă circulară, este situată pe un platou înalt de 681,5 metri, epistolar, are diametrul de 60 de metri, iar la 150 de metri mai jos de vârf, aceasta este înconjurată de o terasă bine păstrată pe laturile de sud-vest și nord-vest.