Și pe Yves Montand și pe Simone Signoret, experiențele directe pe care părinții lor le-au avut cu dreapta totalitară (fascismul mussolinian, pentru el și cu nazismul, pentru ea) i-au făcut să fie, natural, oameni de stînga. Au avut, însă, ochii deschiși și conștiințele treze, așa că propaganda sovietică de după al doilea război nu i-a putut păcăli. Simone Signoret și Yves Montand au făcut parte din acea categorie, rară în acel timp, de artiști exemplari care au înțeles ce este comunismul încă în anii 60. Invazia Cehoslovaciei din 1968 i-a convins definitiv să se angajeze de partea libertății occidentale. O întîmplare poate mai puțin știută dovedește caracterul extraordinar al acestei mari actrițe. O să v-o povestesc așa cum am descoperit-o eu.
Cu foarte mulți ani în urmă, mulți de tot, eram la New York și Vladimir Tismăneanu m-a invitat să vedem împreună un film anume. Într-o sală de cinema vai de capul ei, cu scaune deteriorate și ecran pătat, ne-am strîns nu mai mult de șapte spectatori (a mers cu noi și Irena Grudzinska Gross, dacă bine îmi aduc aminte) și am văzut documentarul francez ”Des terroristes à la retraite” făcut de Mosco Boucault în 1983, dar ajuns la public abia în 1985 din motive pe care le voi explica mai jos. Vladimir era foarte interesat de film pentru că se referea și la familia lui, dar și pentru că spunea o poveste din istoria rezistenței franceze în vremea celui de-al doilea război mondial nu de multă lume știută.
În anii 1930, valuri de emigranți evrei din țările Estului European s-au refugiat la Paris, alungați de antisemitismul tot mai dur din țările lor. Dintre aceștia, perfect explicabil, cei mai mulți erau comuniști pentru că percepția generală era că dușmanul cel mai neîmpăcat al lui Hitler era Stalin. În Franța, ei au intrat imediat în Partidul Comunist, coordonat direct de Comintern. Comuniștii francezi au descoperit rapid că acești imigranți erau deja bine pregătiți în acțiuni clandestine, domeniu în care autohtonii nu se prea pricepeau. După o scurtă derută generată de vremelnicul pact Stalin – Hitler din 1939, căderea Franței și ocuparea Parisului în vara lui 1940 și mai ales atacarea URSS de către Germania un an mai tîrziu îi repune pe toți în dispozitiv de luptă. Începînd cu 1940-1941, în clandestinitate, Partidul Comunist francez devine o mașinărie de luptă extrem de eficientă. Ambuscadele împotriva armatei germane, sabotajele și asasinatele cărora le-au căzut victimă naziști importanți au devenit frecvente. Operațiuni de ascundere a persoanelor urmărite de nemți, de propagandă și de ajutor direct pe linie de informații pentru aliați se desfășurau într-o organizare uluitoare. Gestapo-ul a reacționat cu o duritate greu imaginabilă și a dezlănțuit o vînătoare nemiloasă a celor care activau în Rezistență. Ei bine, în această luptă sîngeroasă care practic nu a lăsat ocupația nazistă a Franței nici măcar o zi liniștită pînă la eliberarea din 1944 și care, după eliberare, a devenit marca de onoare de Franței, au avut un rol major militanții evrei ai Partidului Comunist Francez, cei mai mulți fiind emigranții veniți în anii 30 din Est. Printre aceste grupări, una a devenit legendară încă din anii ocupației – cea condusă de Missak Manouchian. Redutabil grup, manouchienii luptau crîncen, se specializaseră în guerillă urbană și erau atît de bine organizați încît Gestapo-ul nu reușea cu nici un chip să-i prindă. Cu totul inexplicabil, în februarie 1944, cu puține luni înaintea eliberării, întreaga rețea a căzut de-odată. Întregul grup Manouchian a fost arestat în cîteva zile și toți membrii săi au fost executați de nemți. Printre ei și Olga Bancic, originară din România. Zeci de ani s-a crezut că fusese o operațiune a poliției franceze și a Gestapoului. Documentarul lui Boucault arată, însă, că e foarte posibil ca arestarea grupului Manouchian să fi fost posibilă ca urmare a unei trădări din interiorul Partidului Comunist Francez. Mai mult, e posibil să nu fi fost vorba despre un trădător izoalt, ci de o scurgere deliberată de informații dinspre vîrfurile Partidului Comunist spre Gestapo, pentru a elimina astfel un grup de activiști (întîmplător sau nu, evrei), care ar fi urmat să aibă un rol major în conducerea Partidului după eliberare, fiind exact cei care au luptat cu prețul vieții în linia întîi a Rezistenței. Mai clar – e posibil ca lideri comuniști francezi să-și fi executat deliberat colegii în anticiparea unei viitoare lupte pentru putere în interiorul partidului, după deja iminenta eliberare.
Pentru un român care știe, de pildă, cum s-a tranșat lupta pentru putere între ”elementul autohton” și ”elementul alogen” în Partidul Comunist din România în anii 1950-1960, dezvăluirile din documentarul ”Des terroristes à la retraite” nu sînt decît confirmarea faptului că peste tot aceste organizații criminale numite partide comuniste funcționează la fel. Pentru francezi, însă, și mai ales pentru Partidul Comunist Francez, dezvăluirea unui asemenea moment din propria istorie putea fi distrugătoare. În plus, documentarul pune, subtil, și o problemă de natură etică: dincolo de orice considerații politice și istorice, acțiunile rezistenței franceze erau foarte aproape de ceea ce numim azi ”terorism”. De aici și titlul în dublă cheie al filmului. Cum ne raportăm, după cîteva generații, la asta? Dacă moralitatea opresorilor este definitiv clasată, cea a eroilor eliberării mai poate fi vreodată pusă în discuție? Una peste alta, documentarul ”Des terroristes à la retraite” avansează serioase provocări politice și etice.
La începutul anilor 80, Partidul Comunist Francez, care avea o forță politică și propagandistică foarte mare, a făcut tot ce i-a stat în putință să oprească acest film. Au fost probleme cu găsirea surselor de finanțare, apoi cu realizarea lui, apoi cu difuzarea lui. Cumva, Simone Signoret a aflat de acest proiect. A avut o discuție cu Mosco Boucault și a decis să se implice. Mai întîi, a asumat rolul de povestitor în documentar, așa că vocea ei însoțește întregul film. Apariția ei pe afiș a ușurat sensibil greutățile finanțării filmului. Apoi, a pus la bătaie toată forța renumelui ei și a scos filmul la lumină. A organizat vizionări la ea acasă cu toată protipendada filmului francez, a mers la Cannes pentru a vorbi despre film, a dat interviuri și l-a promovat cu asiduitate. Partidul Comunist nu avea decît să turbeze! Exact în acei ani, spre lauda lui, Yves Montand participa activ la mișcările de sprijin pentru ”Solidaritatea” poloneză și dizidența cehoslovacă. De aici, din Est, pe lîngă admirația enormă pentru arta actoricească a Simonei Signoret, o reverență pentru caracterul ei.