Andrei Postelnicu: "Precedentul guvernului pompier este periculos. Responsabilitatea trebuie să rămână a sectorului privat".
S-a spus după atacurile de la 11 septembrie că lumea nu va mai fi la fel. După ultimele săptămâni ale crizei pieţelor financiare - începută în Statele Unite şi răspândită asemenea unui virus mortal în Europa şi Asia - putem spune acelaşi lucru, chiar dacă din motive diferite. Lumea trece prin cea mai profundă criză economică a ultimilor 60 de ani şi nimic nu va mai fi la fel.
Naţionalizările şi planurile costisitoare de salvare ale instituţiilor bancare în cel puţin şapte ţări europene confirmă anvergura crizei financiare prin care trece economia mondială. Când o criză atât de amplă şi brutală loveşte Statele Unite, mulţi văd în asta un act de răzbunare a zeilor: capitalismul îşi „devorează“ susţinătorii cei mai ardenţi. Dincolo de lumea dezlănţuită, o consecinţă periculoasă a actualei crize constă în amplificarea influenţei guvernelor în economie.
După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, mult prea multe guverne au urmat exemplul celui american şi au folosit ameninţarea terorismului islamic ca pretext pentru a-şi extinde puterea. Această tendinţă a luat amploare odată cu alte atacuri, precum cele din Madrid şi Londra. Libertăţi individuale elementare, pentru care democraţiile vestice luptaseră zeci de ani, treceau în plan secund fiindcă ameninţarea terorismului nu mai permitea „luxuri“ cum ar fi exprimarea oricăror opinii. Din dorinţa de a se simţi protejaţi de alte eventuale atacuri, mulţi cetăţeni au acceptat îngrădirea acelor libertăţi în numele securităţii.
Dacă ameninţarea atacurilor teroriste crea sentimentul de nesiguranţă în sensul cel mai concret, criza financiară creează sentimentul unei nesiguranţe economice aproape fără precedent. Când economiile de-o viaţă se împuţinează sau dispar peste noapte, când bănci cu tradiţie se prăbuşesc în câteva ore şi când nimeni nu ştie unde se poate termina iureşul, publicul caută protecţie din partea guvernului, cu atât mai mult cu cât toate astea se datorează unor evenimente distante, complicate şi greu de explicat.
Extinderea influenţei guvernului în sfera socio-politică este completată acum prin echivalentul economic al aceluiaşi fenomen. Ironia este că marile corporaţii - nu tocmai adepţi înfocaţi ai intervenţiei guvernului în economie - vin acum cu mâini întinse căutând un colac de salvare de la acelaşi guvern pe care-l voiau cât mai departe cu puţin timp în urmă.
Dacă, în cazul măsurilor antiteroriste, realitatea se dovedea mult mai neiertătoare faţă de conforturile vieţii moderne, criza economică pedepseşte ruperea de realitate a unor jucători din economie. În ambele contexte, guvernele trebuie să repare erori anterioare sau să strângă gunoiul făcut de alţii. În ambele contexte, acest lucru are loc pe fondul unei atmosfere de incertitudine şi nervozitate care face publicul mult mai îngăduitor faţă de propriii politicieni decât ar fi de obicei.
Precedentul guvernului-pompier, creat de criza financiară, nu poate dura la infinit şi este şi periculos. El impune o regândire radicală din partea sectorului privat a tuturor carenţelor care au făcut posibilă criza. Guvernele încearcă să salveze cu bani ce se mai poate salva, dar ele nu pot umple vidul lăsat în urmă de furtuna financiară. Responsabilitatea aceasta este, şi trebuie să rămână, a sectorului privat.