POSTELNICU: "Prin temele pe care le adresează şi propunerile pe care le conţine, Pactul Naţional Pentru Educaţie este o premieră în România postcomunistă".
Cei care ar trebui să înveţe cel mai mult din acest document nu sunt doar profesorul, elevul, studentul sau părintele român de rând, ci însuşi preşedintele României şi întreaga clasă politică, chiar dacă lecţiile nu sunt tocmai comode nici pentru dânşii.
Pactul, semnat săptămâna aceasta, a născut deja polemici care dovedesc, înainte de toate, cât de prost înţeleasă este problema învăţământului. Protestele sindicale arată, din păcate, că ignoranţa începe de la cei din domeniu, iar acest lucru îl dovedeşte o lectură rapidă a raportului care a stat la baza Pactului, document elaborat de comisia prezidenţială care a radiografiat învăţământul românesc. Contrar tradiţiei româneşti care cere trei fraze lungi când una scurtă ar fi suficientă, raportul „România educaţiei, România cercetării“ cristalizează esenţa carenţelor din învăţământ în 30 de pagini. Mai mult, trece în revistă starea actuală a sistemului de educaţie şi oferă soluţii pe termen lung. Într-o secţiune alocată politicilor de formare şi angajare a cadrelor didactice, documentul spune că „resursele umane sunt factorul-cheie al reformei educaţiei - ele pot compromite totul sau pot salva totul“. Astfel, sunt discreditate acuzaţiile sindicaliştilor că nevoile profesorilor nu sunt luate în seamă.
Adevărata valoare a raportului rezidă însă în modul tranşant şi cerebral în care sunt examinate problemele din educaţie. Înlocuind dogma şi elanul emotiv cu argumente şi date care nu pot fi contestate, raportul demonstrează că, fără un sistem de educaţie „eficient, echitabil şi relevant“, România îşi torpilează propriul viitor. Concluzia nu are cum să fie bine-venită într-o ţară căreia îi place să se fălească cu câţi programatori a exportat la Microsoft, uitând că pentru fiecare olimpic la informatică sau fizică avem sute de elevi uitaţi de sistem şi care termină liceul sau facultatea fără să înveţe aproape nimic folositor. Elaborat de specialişti, departe de vacarmul scenei politice, raportul exemplifică valoarea unei viziuni coerente şi a profesionalismului, distingându-se de o sferă politică în care abundă lipsa de viziune şi amatorismul. De asemenea, el mai reflectă potenţialul instituţiei prezidenţiale de a avea un impact pozitiv asupra discuţiei unor probleme care necesită viziuni pe termen lung şi discuţii care transcend ciclurile electorale.
Problema este că potenţialul acestui impact pozitiv este subminat de tendinţa dlui Băsescu de a trata România ca pe o navă şi restul politicienilor ca pe propriul echipaj, coborând nivelul dezbaterii publice prin ieşiri de un lamentabil prost-gust. În acest fel, raportul despre educaţie sprijinit de preşedinte şi, implicit, mesajul pe care Pactul ar trebui să-l transmită sunt pătate şi vulnerabile acuzaţiilor de politizare a problemei. Dacă vrea să continue să aibă un impact asupra educaţiei sau a altor probleme similare, dl Băsescu trebuie să se comporte pe măsura calităţii pe care o pretinde dezbaterilor de care astfel de teme au nevoie. Altfel spus, trebuie să aibă mai multe discursuri de preşedinte şi mai puţine ieşiri de marinar.