Criza de resurse umane care bântuie economia se resimte şi în politică, lucru confirmat şi de apelul recent al premierului Tăriceanu la cooptarea în slujba publicului a unor personalităţi din alte domenii.
Deşi chemarea premierului este lăudabilă şi pare să aibă un oarecare succes, ea necesită o discuţie mai amplă despre factorii care îi ţin pe tineri departe de scena politică.
Dacă politicienii autohtoni pot susţine că România nu are nevoie de lecţii în anticorupţie fiindcă şi alte ţări au corupţie, atunci putem argumenta că românii nu sunt, în medie, mai lacomi ca alţii. Acest raţionament ne-ar împinge spre concluzia că ar trebui să avem şi noi, precum alte ţări, oameni care după ce au acumulat suficientă avere vor să dea ceva înapoi societăţii. Întrebarea firească este, dacă ne mândrim cu „românii noştri“ care fac valuri în Occident, de ce se încăpăţânează acest capital uman să stea departe de politica autohtonă? Cu prea puţine (şi recente) excepţii, feţele politicii româneşti sunt aceleaşi de aproape două decenii. Mai rău, chiar şi atunci când noi apariţii intră pe scena politică, ele adoptă mult prea uşor obiceiurile „mai marilor zilei“, şi afişează aceeaşi lipsă de viziune precum vechea „gardă“.
Cum mi-a dovedit-o o conversaţie cu un distins şi capabil membru al corpului diplomatic, scara valorilor din politica românească este profund mutilată. Pe o astfel de scală, grobianismul preşedintelui Băsescu, glumiţele lui Adrian Năstase sau scăpările lui Ion Iliescu le întăresc „brandul“ în loc să-l distrugă. În această cameră obscură a valorilor răsturnate, abilitatea machiavelică a dlui Iliescu de a sufoca cinic, din umbră, dezvoltarea României, riscă să pară mai puţin nocivă decât ieşirile bombastic-mitocăneşti ale dlui Băsescu sau ale altor politicieni-jucători. În aceste ape tulburi, faptul că unii politicieni tineri persistă într-un sistem sclerotic, în numele compromisului necesar schimbării, pare o virtute deşi este o neputinţă. Ei nu pot schimba sistemul din interior pentru că se amestecă prea mult cu el. Întrebarea este: de ce ne lipsesc acele voci tinere care să facă din compromis o excepţie, nu regula jocului cu Puterea?
Concluzia inevitabilă a tranziţiei este că politica i-a tot forţat pe români să-şi aleagă liderii cum îşi alegeau Daciile la Colibaşi: dintr-o serie de rebuturi pline de cusururi, o luau pe cea mai puţin defectă. Aşa am ajuns în punctul în care apariţia unei noi voci, a unei schimbări autentice, pare o himeră.
Acesta este contextul în care vor păşi acei nou-veniţi în campania electorală din toamnă. Cei care rămân pe tuşă nu o fac pentru că nu le place decât să critice şi nu sunt în stare să se implice, ci pentru că nu au un motiv să creadă că talentul lor are căutare, că vor putea schimba ceva cu adevărat. Degeaba vor încerca şefii de partid să atragă un nou arsenal de creiere în politică, dacă nu pot promite că această muniţie va putea fi dusă în luptă.
Astfel, riscul cel mai mare pentru România vine din prăpastia care se naşte tot mai mult între alegători şi aleşi. Între cei care speră şi cei care ucid speranţa. Dacă există o şansă însă, ea nu poate veni decât de la cei care acum stau pe margine şi privesc.