"Greşelile de strategie ale Lehman Brothers trebuie plătite de şefii băncii şi de acţionarii care au dormit în front - nu de bugetul de stat".
Imaginaţi-vă o companie cu peste 150 de ani de istorie, un component al plăcii turnante a economiei naţionale, aflat în pragul falimentului din cauza unor decizii proaste. Zeci de mii de locuri de muncă sunt în joc. Când falimentul nu mai poate fi evitat, guvernul nu face nimic.
Scenariul de mai sus este aproape de neconceput în majoritatea capitalelor europene. Ba mai mult, el nu ar putea nici măcar să fie luat în considerare deoarece reprezintă o formulă de sinucidere politică sigură. În anumite momente însă, falimentul este o necesitate, iar autorităţile Statelor Unite au înţeles asta duminica trecută.
Contrar convingerilor cu mare priză în Europa, nu avem de-a face cu o manifestare a capitalismului sălbatic american. Refuzul Washingtonului de a împiedica falimentul băncii Lehman Brothers reprezintă, de fapt, o lecţie despre curajul necesar ca să nu faci nimic în momentele când a face ceva poate avea consecinţe mult mai periculoase.
Mai întâi, contextul: Lehman Brothers este una dintre băncile de legendă ale sectorului bancar american. Deşi unii politicieni americani nu recunosc asta, băncile sunt angajatori importanţi şi o componentă vitală a celei mai mari economii din lume - nu doar o adunătură de „lipitori“ care sug sângele omului de rând. Sănătatea economiei SUA depinde de piaţa de capital care o finanţează, iar Lehman era un jucător important în acea piaţă. Hank Paulson, ministrul finanţelor şi un veteran al sectorului bancar, ştie foarte bine cu ce se confruntă foştii lui colegi. Dacă la toţi aceşti factori adăugăm precedentul unor intervenţii recente a guvernului american în sectorul bancar, putem spune că administraţia SUA avea toate argumentele necesare pentru a interveni, din nou.
Dl Paulson a decis însă că salvarea unei bănci de la faliment nu reprezintă un mod eficace de a cheltui banii contribuabilului american, estimând că efectele imploziei de la Lehman Brothers nu sunt atât de toxice încât să merite miliarde de la bugetul public. Greşelile de strategie ale Lehman Brothers trebuie plătite de şefii băncii şi de acţionarii care au dormit în front - nu de bugetul de stat.
Să nu avem iluzii: legăturile dintre sectorul privat şi guvern pot fi la fel de dubioase în SUA, ca şi în Europa. Ar fi prematur să ştim dacă decizia dlui Paulson este bună sau nu, iar exemple despre cum Washingtonul îşi bate joc de banii publici sunt destule. Cu toate acestea, decizia de a lăsa piaţa să se autoepureze de o bancă prost gestionată (cu toate pierderile colaterale care implică acest lucru) reprezintă un gest de la care guvernanţii Europei au multe de învăţat. Cu atât mai mult cu cât acest gest este făcut în plin an electoral.
Capitalismul modern este cel mai eficace mod de a genera prosperitate, deoarece el este un mecanism care răsplăteşte riscurile bine asumate şi le pedepseşte pe cele nefondate. Intervenind prematur, guvernul american risca să transmită semnalul că oricine îşi poate asuma orice riscuri - consecinţele eşecului le suportă altcineva, adică bugetul public.
În prea multe cazuri, acesta este mesajul dat de prea multe guverne europene când îşi bagă nasul în economie în numele „intereselor strategice“ sau al „armoniei sociale“. Cu o alarmantă priză şi în România, acest mod de abordare nu ia în considerare faptul că protecţia excesivă dăunează cel puţin la fel de mult ca şi protecţia care lipseşte cu desăvârşire.