POSTELNICU: "Târgul universităţilor străine organizat recent la Bucureşti a scos la iveală un lucru stupefiant: universităţile româneşti sunt mai scumpe decât cele străine".
Şocul este cu atât mai mare cu cât învăţământul românesc universitar este, cu mici excepţii, anacronic şi îmbâcsit, lipsit de conexiune cu realitatea europeană spre care aspiră. Diferenţa de rentabilitate dintre diplomele obţinute în străinătate şi cele autohtone este cu atât mai mare atunci când se iau în calcul nu doar bursele şi scutirile de taxe oferite în alte ţări, dar şi lipsa nevoii de a şpăgui profesorii. Dar factorul de diferenţiere cel mai important nu ţine de decenţa condiţiilor oferite sau de programele şcolare bine gândite, ci de ce fel de viitor îţi asigură educaţia obţinută. Într-un astfel de context, o facultate de 30.000 de dolari pe an în SUA este mult mai rentabilă decât una gratis în România.
Motivul unei astfel de concluzii ţine de un mod destul de obiectiv în care universităţile americane (şi nu numai) îşi evaluează performanţa: prin numărul de ani de care absolvenţii lor au nevoie pentru a rambursa creditele luate pentru finanţarea studiilor. Salariile mai bune îşi au explicaţia în cunoştinţe mai bune obţinute în timpul facultăţii, ele devenind astfel un indicator „de piaţă“ în evaluarea calităţii învaţământului din universitatea respectivă. Potrivit unui astfel de clasament, o majoritate covârşitoare a universităţilor româneşti ar trebui transformate în ferme zootehnice, având în vedere dificultatea pe care companiile din România o întâmpină în găsirea de resurse umane adecvate. Indiferent de domeniu, mult prea mulţi patroni români se plâng de cunoştinţele superficiale ale proaspeţilor absolvenţi. În acest context, salariul minim obligatoriu pentru absolvenţii de studii superioare devine nu numai o inepţie economică, ci şi un afront moral.
Astfel de concluzii, împreună cu cele privind slaba calitate a cercetării, oferă un epitaf succint, dar dureros al învăţământului „superior“ românesc - un epitaf în raport cu care Pactul lui Traian Băsescu seamănă cu o pişcătură de ţânţar pe spinarea bătătorită a unui elefant bătrân. Combinaţia între irelevanţa învăţământului în cercetare şi ruperea sa de piaţa muncii reflectă faptul că de vină pentru situaţia din educaţie nu este numai subfinanţarea, ci şi o structură care încurajează, atrage şi chiar răsplăteşte lenea şi mediocritatea în rândul cadrelor didactice. Titulatura, care face deţinătorul său imposibil de concediat indiferent de abilităţile şi cunoştinţele sale, este un exemplu al patologiei mediocrităţii din educaţie dincolo de ineptitudinea guvernanţilor în domeniu.
În acest context, criza din educaţie capătă proporţiile unui cancer. Dacă sindicatele din învăţământ s-ar gândi la interesul generaţiilor următoare şi la riscurile generate de perpetuarea unui sistem de educaţie falimentar, nu ar trebui să protesteze pentru titulatură, ci pentru concedierea acelor membri a căror incompetenţă se dovedeşte de nevindecat. Numai după ce îşi vor face curat în propria ogradă, sindicatele vor avea autoritatea morală de a cere guvernului reforme reale în lipsa cărora România riscă să fie condamnată la o permanentă subdezvoltare.