Săptămâna aceasta voi scrie despre o inițiativă din care nu s-a ales nimic. E vorba despre campania desfășurată de așa-zisul Așezământ cultural „Academia Cațavencu“ pentru ridicarea unei statui dedicată memoriei Elisabetei Rizea. Anunțul de acum unsprezece ani invita persoanele încrezătoare să doneze sume în trei conturi (în lei, euro și, respectiv, dolari) deschise la banca comercială „Ion Țiriac“, sucursala Izvor.
De-a lungul vremii mai multe articole au pus problema ce s-o fi întâmplat cu sumele strânse. Nu voi întreba asta aici. În 2010, Liviu Mihaiu declara lui Tiberiu Lovin că s-au strâns „în jur de zece mii de euro“ în cont, și că această sumă nu ar fi suficientă pentru statuie, că pentru acest proiect ar fi avut nevoie de jumătate de milion de euro. Elisabeta Rizea ar fi meritat negreșit o statuie, pentru că a dat dovadă de o tărie de caracter excepțională. Confruntată cu cele mai cumplite presiuni și amenințări, torturată de niște bestii care nu au plătit niciodată pentru faptele lor, ea nu a trădat niciodată și nu a dezvăluit ascunzătorile sau traseele partizanilor din Munții Făgăraș. Pentru lumea românească o asemenea tărie de caracter e exemplară, remarcabilă, și categoric această autentică eroină ar merita recunoașterea postumă simbolizată de statuia de care aminteam. Timpul nu e încă trecut și sper din toată inima să văd această recunoaștere realizată cândva în România. Un loc frumos unde acest proiect s-ar regăsi ar fi parcul din jurul Palatului Cotroceni, acolo unde există suficiente locații pentru amplasarea unei statui și unde există vizitatori. Dar, de pe urma acestei statui nerealizate până acum, rămânem cu câteva întrebări. Prima ar fi cum poți să mai ai încredere într-o inițiativă nobilă în lumea românească de azi, dacă nimic nu s-a ales dintr-un proiect atât de generos ca acesta? E vorba despre încredere. A doua întrebare ar fi: de ce să te apuci de o treabă de acest fel, dacă nu ești în stare să o duci la bun sfârșit? Doar pentru că dă bine la imagine atunci când ai proiecte mai importante? La echipa de atunci a „Academiei Cațavencu“ mă refer. De fapt, câte dintre inițiativele nobile din lumea de azi nu sunt altceva decât exerciții de imagine?
Mi-e greu să cred că în cercurile la care aveau acces Liviu Mihaiu și Mircea Toma în perioada în care au lansat inițiativa statuii dedicate Elisabetei Rizea nu ar fi putut apela și la marii norocoși ai momentului pentru niște donații mai substanțiale pentru acest proiect. Oare au făcut-o și li s-a spus în față „nu“? Oricum, la cât de bună și generoasă era Elisabeta Rizea, sunt sigur că nu s-ar supăra dacă ne-ar privi din înalturi și ar afla că banii dedicați acestei statui fie s-au topit, fie stau nefolosiți. Nu s-ar supăra deloc, pentru că nu ea are nevoie de statuia aceea. Nevoie de respectiva statuie am fi avut noi, ceilalți, întreaga lume românească, și cei rămași acasă, și cei plecați, și cei cu iahturi, și cei fără de iahturi, și cei care dorm liniștiți noaptea, și cei loviți de toate felurile de insomnie.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor!