Nu ştiu la alţii cum e, dar parcă gura lumii nu e nicăieri mai slobodă ca în România. Deşi mentalităţile au mai evoluat, aş spune, în ultimele două decenii, diferenţele sunt în continuare zdrobitoare de la sat la oraş şi, mai mult, de la provincie la Bucureşti.
Există câteva etaloane care ar trebui neapărat bifate ca să fii "fericit" şi "împlinit" în viaţă. Unii le fac dicton, altora puţin le pasă. Să le luăm pe rând. Nu ţi-ai pus pirostriile până la 30 de ani, ai o problemă! "Maică, tu când te însori?" sau "Pune mâna şi găseşte-ţi şi tu o fată/ un băiat şi intră în rândul lumii!" Fie că vin de la bunici, părinţi, vecini de scară sau alte rubedenii mai mult sau mai puţin îndepărtate, vorbele acestea îi urmăresc ca un ecou pe pecetluiţii sorţii. Într-o ţară care se scaldă încă în prejudecăţi şi în care părinţii noştri "au băgat formele" la puţin peste 20, căsătoria după 30 de ani pare să fie o ciudăţenie, dacă nu chiar o ficţiune. Când părea că am scăpat de stereotipul femeii la cratiţă şi tot îi dăm înainte cu cariera, nu pot să nu mă declar uimită de recordul de femei "disperate" să devină neveste, de ce nu şi cu un copil de mână, până la fatidica vârstă de 30 de ani, şi care ar face orice să-şi vadă visul cu ochii, cu riscul de a face cea mai proastă alegere. Faptul că o prietenă care se despărţise, după două relaţii de lungă durată, vărsa lacrimi de foc că nu vrea să rămână singură, la vârsta de 25 de ani (sic!), spune multe despre mentalităţile româneşti, fără a fi prea feministă sau "misogină". Un alt prieten care s-a despărţit după o relaţie de câţiva ani şi care începuse să-şi caute perechea pe diverse site-uri matrimoniale şi la diverse întruniri ale "singleşilor" îmi povestea că era epuizat mental de placa "Câţi ani? De ce eşti singur la 30 de ani?". Practic, dacă nu ai verigheta pe deget până la vârsta asta, ai toate şansele să rămâi aşa, ciudatule! Cum era de aşteptat, statisticile sunt în deplină concordanţă cu "gura lumii". Românul e familist din fire. Unde "dragoste" nu e, nimic nu e, chiar dacă nu e neapărat fericire, dar asta este deja o altă poveste. Vârsta medie la care se căsătoresc pentru prima dată femeile în România este 26-27 de ani, iar cea a bărbaţilor, 29-30. Nu mai vorbim că România este ţara copiilor "căsătoriţi". Aproape 600 de fetiţe (iar numărul lor neoficial este mult mai mare!) cu vârste până în 14 ani trăiesc în uniune consensuală, potrivit datelor oficiale de la ultimul Recensământ. Nu doar căsătoria în sine e importantă pentru sufletul românului, pentru că gura lumii se uită şi la diferenţa de vârstă dintre soţi, iar dacă trece cumva de zece ani (cu indulgenţă!), aşa ceva "nu se cade". Spre comparaţie, în majoritatea ţărilor din Vestul Europei, vârsta medie de căsătorie este de 34,5 de ani, iar în SUA, jumătate dintre adulţi nu sunt căsătoriţi. În Italia, bărbaţii fug de însurătoare şi pentru că le place să trăiască în stilul "dolce farniente", dar şi din cauză că la divorţ, legea îi obligă să le dea nevestelor şi cămaşa de pe ei. După "Şi, când te căsătoreşti?" urmează o altă întrebare magică: "Şi, bebele când vine?". Ai trecut de Starea Civilă şi ai intrat, în sfârşit, în rândul lumii, dar e musai să ai şi un copil, altfel ai o problemă. O prietenă îmi povestea că s-a tot lovit de întrebarea asta de la căsătorie încoace, adică de vreo patru ani! Pentru gura lumii, e ciudat ca doi oameni să nu-şi dorească un copil după opt ani de relaţie. Pentru gura lumii, e aproape inuman şi monstruos să nu-ţi faci "datoria" de femeie pe pământ. Paradoxal deşi suntem un popor de "mămoşi", suntem printre ţările cu cei mai mulţi copii abandonaţi la naştere… Un alt subiect tabu la români e divorţul. Nu sunt apuse vremurile când mamele îşi învăţau fetele să stea şi să îndure, să nu plece de la bărbat. Că să nu fie de râsul lumii. Da, românii au început să divorţeze, în 2013 chiar s-a înregistrat o "explozie" de divorţuri, dar în continuare familia românească e marcată de paradox. Deşi avem cea mai mare rată de abuz domestic, peste 80% dintre români spun că sunt fericiţi cu viaţa lor de familie şi avem cele mai puţine divorţuri din Europa. S-ar părea că îi întrecem la acest capitol chiar şi pe turci şi pe croaţi, care nu au voie să se despartă. Veşnicia cuplului s-a născut la sat nu e doar o vorbă în vânt. O treime dintre femeile din mediul rural sunt abuzate fizic de bărbaţi, dar rămân prinse în căsnicii nefericite nu doar pentru că nu au unde să se ducă, ci şi… de gura lumii. La oraş, lucrurile sunt mai subtile: oamenii rămân în mariaje toxice şi din teama de a nu rămâne singuri. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu dezaprob nici căsătoria şi nu promovez divorţul, problema e când faci un scop în viaţă din asta. Astea fiind zise, dacă ar fi să caut brand de ţară, îmi vine în minte tot o vorbă neaoşă: "Afară-i vopsit gardul, înauntru leopardul!"