Cînd a venit vremea să cadă una dintre ele, nu a căzut singură. Privind în urmă, ne e clar că nici nu avea cum să se întîmple altfel.
Presa din România a ajuns la cel mai jos nivel profesional şi etic de cînd s-a eliberat, în decembrie 1989. Odată cu ea, şi politica a ajuns tot acolo. În mintea mea, totul se leagă. Povestea în sine şi cel care spune povestea sînt, în adînc, una. Relaţia dintre politică şi presă este atît de profundă şi de întortocheată, încît nu ştii bine cine mărturiseşte despre cine. Aparent, presa povesteşte politica. Doar că, de multe ori, politica se povesteşte pe sine cum vrea ea, folosind presa ca pe o marionetă care dă din gură şi rosteşte vorbele păpuşarului. Care e tot politica. Ceea ce e clar în toată această relaţie întortocheată şi disfuncţională, atît pentru adevăr (valoarea supremă a presei), cît şi pentru libertate (valoarea supremă a politicii), este că presa şi politica există una pentru cealaltă.
Se spune că presa e cîinele de pază al democraţiei. Vorba asta a fost pentru prima dată spusă de un om paşnic şi casnic, nu se poate să fi fost altfel. De ar fi inventat-o un vînător, ar fi fost că presa este cîinele de vînătoare al democraţiei. Oricum, în România de azi, nimeni nu mai crede sincer că aşa e. Se spune, de asemenea, că presa stă cu ochii pe politicieni – îi vînează, cu alte cuvinte. Da, asta aşa e. Se mai spune şi că politicienii devin, uneori, vînătorii care vînează presa. Cumpără presa cu totul şi o împuşcă de aproape, în inimă direct, cu un glonţ de aur. Şi asta ştie toată lumea. Disputele sau polemicile din presă nu mai sînt ale presei de mulţi ani – sînt ale patronilor sau ale finanţatorilor. Vînătorul a sucombat cînd vînatul l-a atacat.
Jurnalismul are cîteva (nu multe!) reguli profesionale de bază. Una dintre ele, ştiută de toată lumea, spune că o informaţie se dă ca ştire după ce se confirmă din trei surse independente una de cealaltă. Astăzi, nimeni nu mai bagă în seamă această regulă. Altă regulă spune că, într-un material de presă, se acordă spaţii relativ egale de exprimare tuturor celor implicaţi într-o dispută – cînd disputa e subiectul jurnalistic. Cine mai respectă această regulă? Cui îi mai pasă de ea? Iarăşi, motivul e simplu. Lipsa regulii înseamnă disponibilitate deplină pentru orice. Politica are şi ea cîteva (nu multe!) reguli profesionale de bază. Una dintre ele: ţinta oricărei acţiuni sau atitudini politice este binele public. Evident, nu avem toţi aceeaşi părere despre ce este şi ce nu este binele public. Dar măcar toţi oamenii trebuie să ştie că, deşi plecaţi în diverse direcţii, toţi oamenii politici merg în căutarea binelui public. Cine mai ţine cont de aşa ceva? Ce om politic mai face din binele public sensul acţiunilor sale? Cei mai generoşi şi mai oneşti au ajuns să fie cei care au în vedere binele partidului lor, iar marea majoritate se gîndesc doar la binele personal. O altă regulă a acestei îndeletniciri: nu extragi din ea nici un folos material special pentru tine sau pentru familia ta sau pentru partidul tău. Azi, simpla enunţare a acestei reguli este socotită o nerozie. Nici măcar cei mai curaţi politicieni ai momentului nu mai cred că ea trebuie aplicată cu stricteţe.
Dispariția regulilor profesionale în presă și în politică este semnul că cele două au devenit cu adevărat disponibile - se oferă.
În România de acum, fiecare dintre cele două îndeletniciri este distrusă în mare măsură din cauza celeilalte. Relaţia presă – politică are în ea toată complexitatea relaţiei vînat – vînător. Totul porneşte de la vînătorul care vînează vînatul, dar, de multe ori, după cum ştim, vînatul vînează vînătorul. De cele mai multe ori, fiecare se teme de celălalt, şi ajung să fie esenţiali unul pentru celălalt. La un moment dat, relaţia devine sufocantă, şi fiecare visează că se eliberează de celălalt, deşi ştie bine că sînt condamnaţi să meargă înainte împreună, pînă la sfîrşitul zilelor lor. Ceea ce vedem de 25 de ani în România este că relaţia vînat – vînător mai are o trăsătură interesantă: cînd e să se strice unul, se strică şi celălalt.
Ar fi fost bine ca deteriorarea unuia să nu genereze, printr-un proces de feedback amplu, şi deteriorarea celuilalt. Mi-ar fi plăcut ca presa să rămînă independentă, solidă, corectă, principială, în timp ce politica se cariază. Sau invers – să fi avut o scenă politică dominată de principii şi seriozitate, în timp ce presa decade, se murdăreşte, se compromite. Ar mai fi fost o şansă. Aşa, totul e pierdut. Pentru că nici vînatul, nici vînătorul nu au de ce să se mai schimbe. Se merită unul pe celălalt.
Undeva, Aristotel spunea că, din moment ce există animale bune de vînat şi animale bune pentru vînătoare, de bună seamă zeii găsesc îndeletnicirea vînătorii drept ceva amuzant. În fond, animalele îşi pot schimba rolurile şi, mai mult, un animal de vînătoare devine un animal vînat oricînd, în funcţie de circumstanţe. Iar de sus, din Olimp, această interşanjare se vede amuzant. De aici, se vede altfel. Unul dintre cei mai mari vînători ai secolului trecut, unul care a avut multe de spus despre vînătoare, E. Hemingway, zicea că, dacă ajungi să vînezi oameni, nimic altceva nu te mai satisface. Iar presa de azi nu mai poate fi satisfăcută de nimic altceva. Pentru că nici politica nu pare a mai avea sens în afara vînătorii de oameni.