Rândurile de mai jos, emoționante prin simplitatea și expresivitatea lor imagistică, dar și prin esența mesajului de iubire ce respiră la fi ecare capăt de rând, aparțin actriței Ada D’Albon, nepoată a marelui prozator Mihail Sadoveanu, emigrată în urmă cu aproape 40 de ani în Franța, la Paris. Ne-am cunoscut la Gaudeamus, unde am realizat un interviu prilejuit de lansarea jurnalului ei intim: „Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil”. De atunci, complici într-o sinceră afinitate, am dialogat ocazional, suficient cât să se nască (și) această minunată proză scurtă, bătută la mașină, pentru cititorii noștri, undeva pe malurile Senei.
Reproducem, în continuare, fără modificări, scriitura de suflet a Adei D’Albon:
KIRA KIRALINA
Mă găseam ca în fiecare vară la Mănăstirea Neamțului cu tot clanul; loc sfînt unde s-a format sufletul meu sălbatec, loc care a însemnat întotdeauna pentru mine Paradisul unde merele erau gustoase și unde șerpii sorbeau lapte din strachina cîinelui. E locul de care nici azi nu mă pot despărți, îmi freamătă în nări și în viscere și mă cheamă să revin în fiece clipă din ziua în care m-am exilat în țara lui Voltaire, unde sunt venetică pe pământul strămoșilor mei.
În vara aceea, mama rămăsese la București pentru cîteva zile, ca să pună la punct casa din strada Armindeniului ce rămînea pustie pe timpul vacanței. Un telefon fulger ne anunță că mama nu mai poate veni deloc. O întîmplare extraordinară o reținea în București. Maria Tănase sosise în acea dimineață aducînd un plocon neobișnuit Maestrului Mihail Sadoveanu, ca mulțumire adîncă pentru recunoașterea oficială a artei ei desăvîrșite - artistă emerită. Acest plocon era învelit într-un șervet și mișca.
Toți în familie sîntem în extaz în fața animalelor, dar la un pui de căprioară nu mai mare decît o mîță și cu picioare lungi ca trestia, mama nu se aștepta. Mișcată și plină de emoție luă mica ființă, hotărînd pe loc să rămînă în acea vară la București. Nenea Mihai (așa mă adresam eu lui Sadoveanu) a decis amuzat că noul membru al familiei se va numi Kira Kiralina, gîndind desigur la odalisca lui Istrati.
Grațioasa odaliscă
Am dat din mîini și din picioare să-mi conving mătușile să mă trimită cu prima ocazie acasă. Nimic pe lume nu m-ar fi putut urni de la Mănăstirea Neamțului, dar un pui de căprioară… Nu, nu am fost lăsată să plec. Mi-am petrecut cele trei luni de vacanță vibrînd la fiece bucurie ce-mi oferea Paradisul meu și vibrînd încă o dată pe atît, cu gîndul la bucuria ce mă aștepta la București.
Cînd, în fine, septembrie m-a adus acasă, era seară, și am ieșit din mașină înainte de a se opri în fața porții; am intrat pe din dos în grădina unde, într-o cabană cît se poate de confortabilă, stătea culcată cu botul umed pe o coapsă, Kira. A deschis ochii - ochi de căprioară - și a întins botul către mine cu o grație de odaliscă. Mama a adus un biberon cu lapte, spre bucuria mea deplină. Kira se ridică ușor și își puse capul pe umărul meu. Îi simțeam pe gît botul umed. «Așa face, îmi spuse mama, înainte să sugă, mulțumește».
A doua zi, am cîștigat prietena cea mai încîntătoare ce natura a făurit. Fără introducere, Kira a înțeles că aveam chef de joacă. Jocul de-a v-ați ascunselea, căprioara îl cunostea din strămoși, viețuitoare ale codrilor. Aștepta cuminte în cabana ei, să mă ascund, ca apoi să parcurgă în zbor de săgeată grădina toată, ca să mă descopere ascunsă într-un cotlon. Cum mă vedea, propulsată de o bucurie amețitoare, se zvîrlea în copci agere, înconjurîndu-mă șăgalnică pînă cînd într-un tîrziu, calmată, își lipea botul de gîtul meu, dorind s-o mîngîi îndelung. Apoi, cum cunoștea jocul dintotdeauna, se ascundea ea, cu o știință ce n-am putut a mi-o însuși niciodată. Găsea tufișul cel mai ascuns, devenea una cu pămîntul, cu răsuflarea oprită, mă aștepta încremenită. Si n-aveam nici perspicacitatea ei de a-i dibui ascunzișul. În momentul cînd ne înîlneam iar în acest joc amuzant, bucuria ei exploda în salturi mai amenințătoare, acrobație de o eleganță unică, virtuozitate divină.
Nedespărțitele
Eram nedespărțite. Kira mă urmărea peste tot, iar școala care ne despărțea pentru șase ore devenise coșmarul meu cel mai aprig, așa că am hotărît, spre disperarea mamei, să leg școala de gard. N-am devenit rezonabilă decît după ce mama îmi explică îndelung eficacitatea școlii de corecție. Reușisem să-mi consacru serile lecțiilor și mama deveni la rîndul ei mai indulgentă. Cum ajungeam acasă, prelungeam ore în șir jocul cu Kira, de era ploaie sau zăpadă. Kira nu se sfia să vină cu mine în salonul mare unde trona un pian Bernstein. Cum mai stia Kira că imaginea ei pe parchetul lustruit, sub pianul negru, și atitudinea ei, tolănită ca o odaliscă lascivă - tablou unic - declanșau admirația mută a întregii familii! O priveam cu toții minute în șir și ea se uita la noi cu inocență parșivă. Din primul moment cînd Nenea Mihai a primit-o în salon, s-a tolănit sub pian ca si cum locul unei căprioare bine crescute a fost și este de secole sub un pian Bernstein. Atentă la fiece gest al meu, se ridica cînd părăseam salonul și mă făcea să rîd privind-o cum alunecă cu picioarele-i fragile pe mozaicul culoarelor. Seara, fără nici cea mai mică împotrivire, Kira pleca demnă la culcare, în fundul grădinii. Dimineața mă trezeam o dată cu ea și timp de o oră, înainte de a pleca la școală, ne întîlneam în grădină, din ce în ce mai legată una de alta. Învățam să cunosc cu instinct animalic sensul fiecărei tresăriri cît de mici a prietenei mele; ea, fără îndoială, m-a înțeles din primul moment. Cînd crescu și biberonul nu mai fu de actualitate, Kira venea grațioasă ca întotdeauna și așa, fără nici un motiv, îsi lipea botul de umărul și de gîtul meu.
Vara, plecam la Mănăstirea Neamț cu inima sfîșiată după lungi mîngîieri și șoapte. În familie toți se organizau în așa fel ca în casa din Armindeni să rămîie fiecare cu rîndul un număr fix de zile pe tot timpul vacanței. La întoarcere, Kira, puternică și mare, mă primea cu demonstrații de dans acrobatic, răsturnînd și distrugînd fără milă toți trandafirii. „Nenea Mihai” cade grav bolnav După trei ani, Kira arătă semne de mare nervozitate. Natura își cerea dreptul ei și eram obligați din respect pentru această minune a naturii să o plasăm în rezerva naturală de la Băneasa. Iarna acelui an fu tristă.
Nenea Mihai căzu grav bolnav.
Omul care povestea atît de frumos amuți brusc, o paralizie îi blocă jumătate din corp. Bolnavul nu mai putea urca scările. Hotărîrea fu rapidă. A trebuit să ne mutăm în casa din Zambaccian nr.15, unde un apartament la parter, cu terasă, avea toate facilitățile necesare. În primăvară, Kira fu urcată, nu fără dificultate, în mașină și se trînti cu indiferență în brațele mele. Îmi păru mai mare ca oricînd și grea, grele erau și lacrimile mele. Kira își lăsase capul moale pe canapeaua mașinii și privirea ei îmi păru opacă. Am oftat adînc ca să-mi sufoc suspinul. Brusc, Kira s-a smucit, m-a lovit cu copita în picior, s-a răsucit și, strivindumă, se ghemui în așa fel încît să-si sprijine capul între umăr și gîtul meu.
Kira devine mamă
Ne-a urmat în Parcul Băneasa cu o resemnare de filozof bătrîn. Stătea neclintită în mijlocul parcului cu picioarele desfăcute prostește, acceptînd mîngîierile noastre care, pentru prima dată, îi erau indiferente. Am lăsat-o după gardul de sîrmă verde de la Băneasa. S-a apropiat de gard și și-a lipit botul de împletitura gardului. Nu s-a mișcat cît am mai stat s-o privim, și nu puteam pleca atîta timp cît ea ne privea, nemișcată, cu botul lipit de gard și cu ochii mirați. Ne duceam des la Băneasa. Strigam încetișor, o singură dată: «Kira». Venea în fugă, dar nu mai sărea în copci, se lăsa doar mîngîiată. Într-o zi veni ca-n celelalte zile, ne privi, se lăsă mîngîiată, și brusc întoarse capul rămînînd un timp cu ochii ațintiți spre căprioarele și căpriorii ce pășteau la distanță. Reveni iar cu capul spre noi și lovi puternic cu copita în pămînt : «Puteți pleca acum!» ne spuse….
Într-o zi, Kira nu răspunse la chemarea mea. Paznicul ne-a spus că un mic căprior se născuse cu o zi înainte. Niciodată, de atunci, Kira nu mai răspunse la chemarea mea. I-am povestit lui Nenea Mihai cum Kira devenise mamă. Nenea Mihai zîmbi ușor cu ochi triști și făcu cu mîna sănătoasă un semn ce voia să spună: «E bine așa». E adevărat, e bine așa. Toate își iau locul lor, așa cum decide natura. Nenea Mihai s-a prăpădit în toamna anului 1961.
Ada d’Albon
Paris 4 decembrie 2018