Spuneam ieri că e o prejudecată nefericită aceea care îl califică pe Fra Angelico drept un pictor mistic și atît.
În același timp, scopul artei sale nu este pur estetic. Cred că, așa cum se întîmplă cu orice artist de cînd e lumea, și Fra Angelico vroia să placă atît comanditarilor cît și potențialului public. Dar e limpede că mizele sale sînt cu mult mai mari. Să luăm, de pildă, un aspect asupra căruia istoricii de artă au convenit de mult timp că desemnează un punct tare al originalității sale: spațiul. Fra Angelico este unul dintre primii exploratori ai complexității spațiale în pictură. Doar că el nu este preocupat să picteze în spațiu pentru a da senzația de real, pentru a păcăli ochiul, pentru a seduce cu aparențe meșteșugite, ci pentru a explora o chestiune asupra cărora înțelepții și misticii se apleacă dintotdeauna: raportul dintre realitate și adevăr. Cînd gîndești în termenii ”realitate vs. adevăr”, spațiul devine deopotrivă esențial și înșelător. Această temă înaltă, unii îi pot spune ”mistică”, alții îi pot spune ”spirituală” sau, banal, ”intelectuală”, este cercetată de Fra Angelico folosind lumina. Fra Angelico nu modelează spațiul în linii și culori, ci folosind lumina. Lumina crează spațiul, lumina modelează volume, lumina deschide orizonturi și ceruri, lumina închide interiorul - iată o descoperire ce are puterea unei revelații.
Crezînd că lumina modelează totul, Fra Angelico intră pe un teritoriu infinit pentru că sursa luminii poate fi așezată oriunde, iar natura luminii, ea însăși un mister pînă astăzi, trimite direct la har. Așa se face că în multe dintre lucrările sale sfinții au figuri transfigurate, intens spiritualizate, deși trendul era acela de a-i umaniza, dar îngerii au chipuri omenești, poetice, lirice. Îngerii lui Fra Angelico sînt cu mult mai umani decît oamenii picturilor sale, pentru că sînt mai sinceri. Iar ceea ce-i face sinceri este lumina pe care, fiecare înger, o poartă cu el. Am avut intuiția, dar nu și timpul de a o duce mai departe în observație sau cercetare, că un studiu al relației dintre îngeri și oameni în pictura lui Fra Angelico ar putea să ne spună noutăți uimitoare deopotrivă despre noi și despre ei, cei pe care Andrei Pleșu îi numește, într-o carte deja faimoasă, ”dublul nostru ceresc”. Dacă nu aveți timp să găsiți prin albume sau pe internet suficiente lucrări ale lui Fra Angelico pentru a vă face o idee despre cum vedea el pe îngeri și pe oameni, căutați, măcar, cele trei faimoase ”Bunevestiri” ale sale: cea din 1430, pictată pentru o Biserică din Florența, dar ajunsă, de la un proprietar la altul, în Spania și vizitabilă la Prado; cea din 1434, pictată pentru biserica dominicană din Cortona, aflată și acum acolo; și cea din 1450, aflată la muzeul Mănăstrii San Marco din Florența. Priviți-le pe toate și veți simți ca pe un palpit al unei inimi pure dinamica relației dintre Înger și Fecioară. Vă las deliciul contemplării acestor trei capodopere, cu diferențele și asemănările lor. Vă las să contemplați felul în care Îngerul o iscodește pe Fecioară, curiozitatea lui de a o vedea și de a-i percepe reacția, dar și felul în care Fecioara primește Vestea - într-un loc este uluită, copleșită, în altul pur și simplu atentă și concentrată, și dincolo e rușinată. Și nu rămîneți doar în psihologie - priviți atent decorul. Priviți-i pe Adam și pe Eva evacuați din Rai. Priviți-ne cum am început să trăim dramatic. Precizez, doar, că istoria artei reține că Fra Angelico este primul pictor care plasează scena venirii Îngerului Gabriel la Fecioară într-un spațiu intermediar: nici într-un interior (cum o făcuseră toți pictorii pînă la el), nici în exterior, într-o grădină, cum o vor face alții, după. Sensurile sînt deschise. Se poate fonda o ontologie numai privind aceste trei lucrări!
Cine va vedea la Luvru ”Încoronarea Fecioarei”, pictată de Fra Angelico în 1435, va afla acolo, de la ghizi sau din broșuri, că perspectiva este uimitoare și că personajele sînt redate ca volume pentru că ritmul liniilor induce o justețe a proporțiilor, firește, în raport cu povestea pe care artistul vrea să o spună. Dar mie mi se pare că taina acestei mari reușite, taina perspectivei, adică taina spațiului, este folosirea de către Fra Angelico a uneia dintre cele mai mari taine ale lumii: harul. Harul sapă în pereții infinitului precum lumina unui laser într-un bloc de materie densă și întunecată, generînd forme, mișcare, priviri, percepții. Fra Angelico, pe har, cu harul pictează. Isus emană har vizibil, palpabil aproape, în această lucrare.
Dar lucrarea pe care aș recomada-o oricui vrea să înceapă să se apropie de Fra Angelico este ”Coborîrea de pe cruce”, realizată cîndva între 1432 și 1434, aflată la muzeul Mănăstirii San Marco din Florența. Lucrarea a fost începută de Lorenzo Monaco și continuată de Fra Angelico. Este o piesă pentru altar, inițial plănuită ca un triptic. Fra Angelico a păstrat din tripartiția inițială cele trei planuri: Crucea cu Isus coborît de pe ea și cu Maria Magdalena sărutînd picioarele Mîntuitorului în centru, un grup în dreapta și un grup în stînga. Centralitatea Crucii împarte credincioșii în două. În partea stîngă, vedem un grup de femei, cu Fecioara în mijlocul lor, care trăiesc în emoție și lacrimi momentul. În dreapta, un grup de bărbați, care se întrebă asupra semnificațiilor. Și ei în evlavie, studiază coroana de spini, studiază cuiele, se gîndesc. Fra Angelico vrea să spună, proabil, că există două feluri de credință: cea emoțională și cea intelectualtă. Interesant este că, în jocul perspectivei, grupul care trăiește cu emoție și cutremurare tragedia hristică este puțin mai depărtat de noi, privitorii, iar grupul celor care se întreabă și filozofează mult mai apropiat - e chiar alături de noi, privește spre Cruce umăr la umăr cu noi. Iar Ierusalimul ideal este pictat în fundal, în spatele grupului de femei. Deși mai depărtate de noi, ele sînt mai aproape de Ierusalim. Inima e mai aproape de adevăr decît creierul! În cer, îngerii sînt distribuiți simetric și sînt, pur și simplu, poetici. În întreaga lucrare, forța lui Isus Hristos este impresionantă, se simte direct. El este centrul lumii.
După ce un muritor a ajuns să picteze harul, ce se mai putea spera de la pictură? Ei bine, toate erau pregătite pentru marea rupere. Era nevoie, doar, de un copil nebun de genial. Și el era acolo...Despre asta, mîine.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.