Un episod cu puternică semnificație pentru ceea ce a vrut Renașterea a avut loc în 12 aprilie 1334.
Este ziua în care Giotto a fost numit arhitect-șef al Florenței și a primit mandat special să continue lucrările de la Santa Reparata - actualul Dom. Faptul că un pictor devine arhitect-șef al unui proiect de mare însemnătate poate părea, astăzi, năstrușnic. Dar pentru mintea florentină a secolului al XIV-lea, nu era deloc așa. Arhitectura era, înainte de orice, o artă. Arhitectul trebuia să fie, înainte de orice, un artist. Detaliile tehnice, ingineria construcției, rezistența și structurile erau evident extrem de importante, dar arhitectura rămînea în sfera sensibilității, imaginației și esteticii.
În mintea renascentistă, era adînc înrădăcinată ideea unității ”vizualelor”. Astăzi, numim ”arte vizuale” toate artele care se adresează în principal ochiului și, dîndu-le tuturor un același nume, vrem să spunem că există un numitor comun extrem de important, definitoriu chiar, sugerînd că l-am descoperit noi, acum. În Florența renascentistă, această concepție era absolut firească. În fond, pictura, sculptura, arhitectura, scenografia sînt, toate, căi diferite de impresionat același simț.
Într-un fel, Giotto nu era străin de arhitectură. Spuneam alaltăieri că el este primul mare artist preocupat de cadrul în care se petrece ceea ce el vrea să povestească într-o lucrare. Nu de puține ori, cadrul picturilor sale este arhitectural. Experții au stabilit că există patru categorii de arhitectură care conferă fundalul pictorii lui Giotto: fie un grup de clădiri care înconjoară un grup de oameni și, atunci, clădirile țin cont de ceea ce fac personajele pictate; fie clădiri ideale, visate, imaginate, dar imposibile în realitate; fie clădiri din realitate; fie clădiri plauzibile, adică clădiri care ar putea sau ar fi putut exista, dar pe care nu le mai poate identifica nimeni. Giotto era fără îndoială sensibil la arhitectură, privea atent mediul arhitectonic prin care trecea, îl studia chiar cu scopul de a-l pune la lucru în arta sa. Nu de puține ori, lucrînd la fresce, fusese în direct contact cu formele arhitecturii. Dar arhitect popriu-zis, cum spuneam, Giotto a ajuns abia la 66 de ani, într-un moment al vieții în care nu părea a avea mult timp pentru arhitectură. În ultimii 4 ani de viață, Giotto a fost la fel de ocupat pe cît fusese de cînd devenise celebru. Atelierul său cuprindea mulți ucenici, dădea de lucru multor membrii ai familiei sale (avea 8 copii făcuți cu două femei, ceea ce implica, pe lîngă ei, o mulțime de nepoți, cumnați și veri prin alianță pe care nu-i refuza cînd îi cereau sprijinul) și, mai ales, continua să călătorească. Nu cu mult înainte de numirea sa ca arhitect-șef se întorsese după un stagiu napoletan de 4 ani, la curtea lui Robert de Anjou, zis și „Înțeleptul”. Iar în timpul activității sale ca arhitect, tot a găsit vreme să mai dea o fugă de cîteva luni la Milano, să lucreze pentru seniorul orașului, Azzone Visconti.
În orice caz, la 3 luni după numirea ca arhitect, Giotto a terminat proiectul și, sub directa lui conducere de șantier, au început lucrările de înălțare a celebrului turn-clopotniță (”il campanile”) din Piazza del Duomo pe un loc ce fusese anume excavat cu cinci ani în urmă. Cu simțul său genial pentru temă, înțelesese de ce vroia Singoria ca epicentrul acelei piețe, în care se găseau Santa Reparata și Baptiseriul, să fie un turn-cloptniță. Era o declarație făcută Cerului și lumii de acești florentini, ambițioși și plini de succes. Turnul trebuia să fie de frumusețe zveltă nemaiîntîlnită. Cînd a murit, pe 8 ianuarie 1337, Giotto putea vedea turnul său ridicat doar pînă la al doilea nivel. După moartea lui Giotto, Vasari ne spune că șantierul a fost preluat de pictorul Taddeo Gaddi, însă arhiva orașului indică altceva: singurul și imediatul succesor al lui Giotto în funcția de ”campomastro” a fost Andrea Pisano. Acesta a continuat lucrările în respectul proiectului lui Giotto și a reușit să mai înalțe două niveluri, în următorul deceniu. Cauza acestui ritm lent trebuie aflată nu numai în ritmicitatea prea aproximativă a finanțării, ci și în dificultatea tehnică deosebită, generată mai ales de necesitatea prezenței a două scări separate în interiorul turnului, una urmînd să ajungă pînă sus, la clopote, alta urmînd să se oprească la nivelul al treilea, pînă la care erau proiectate săli cu funcțiuni diferite. În orice caz, lucrările sub conducerea lui Pisano au fost blocate în 1348 de o epidemie de ciumă. Reluat sub conducerea lui Francesco Talenti, cîțiva ani mai tîrziu, șantierul a continuat, cu serioase modificări aduse proiectului lui Giotto de această dată, și Turnul a fost terminat în 1359, în versiunea în care îl vedem astăzi. Principala diferență, vizibilă imediat, constă în aceea că Giotto gîndise o structură care să se termine în stil gotic, cu acoperiș înalt și ascuțit, ca să împungă cerul și care să ajungă la aproximativ 115 metri, în vreme ce Talenti a terminat clopotnița cu un acoperiș mai degrabă toscan, banal, liniștit, ducînd turnul la doar 85 de metri. În orice caz, performanța arhitectonică este excepțională, avînd în vedere că cei 85 de metri înălțime, cu ogive minunate, arce și nișe, cu decorațiuni splendide și geometrii colorate, stau pe un pătrat cu latura de 14 metri. Chiar dacă forma nu a ieșit pe cît de gotică o gîndise Giotto, mîna lui se vede imediat în splendoarea estetică a Turnului. Ca și Catedrala de alături, de care nu este în nici un fel atașat, Turnul Clopotniță este făcut din trei tipuri de piatră, folosind o cromatică vie (verde-roșu-alb), cu sculpturi ornamentale, încrustații geometrice și basoreliefuri.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.