Era odată o omidă mititică, acoperită de puf verde și cu atât de multe piciorușe încât, credea ea, că îi depășeau și numărul de zâmbete pe care le oferea într-o zi, celor pe care îi întâlnea. Iar omida noastră oferea multe zâmbete
Era odată o omidă mititică, acoperită de puf verde și cu atât de multe piciorușe încât, credea ea, că îi depășeau și numărul de zâmbete pe care le oferea într-o zi, celor pe care îi întâlnea. Iar omida noastră oferea multe zâmbete. Toată ziua se plimba printre frunzele și petalele florilor. Se încălzea sub razele soarelui, privea micile insecte care forfoteau în toate direcțiile, zâmbea și toate astea îi erau de ajuns pentru a fi foarte fericită.
Timpul trecea și, într-o zi, în timp ce omiduța stătea la soare, în dreptul ei s-a oprit o buburuză. Cum o privea atentă, omiduța s-a întors să îi ofere și ei un zâmbet. Atunci buburuza i-a spus:
“-Of, dar tare urâțică mai ești! Am văzut multe gâze în poiana asta, dar parcă așa urâtă ca tine, nu era nici una!”
Omiduța s-a întristat foarte tare. Până atunci, ea nu se gândise vreodată că ar fi urâtă. Știa că avea prea multe piciorușe, mai multe decât ar fi avut nevoie. Știa și că era toată acoperită cu puf verde și nu se vedea mai nimic în rest. Știa că așa este ea, dar nu se gândise că asta ar fi făcut-o să fie urâtă. Credea, pur și simplu, că fiecare este într-un anume fel, iar acesta era felul ei.
Și de atâta tristețe a început să urce și să urce până la cea mai înaltă petală a macului cel roșu. Doar acolo s-a oprit și a răsuflat. Și privind către prietenul ei, Soarele, și-a dat seama că acesta o mângâie cu razele lui, ca de fiecare dată. Atunci a înțeles: dacă cineva atât de frumos ca Soarele, o mângâie pe ea, atunci nu se putea să fie chiar atât de urâtă pe cât credea buburuza. Săraca buburuză, poate că ea era cea care pur și simplu nu știa cum să îi vadă frumusețea, dar ea știa că era acolo, undeva printre piciorușele multe și puful ei verde.
Din nou veselă, omiduța a continuat să își petreacă timpul ca și înainte: privind în jur de pe petale înalte și zâmbind tuturor celor ce puteau primi un zâmbet. Puful ei creștea și se mișca din ce în ce mai greu. Voia să se bucure de fiecare clipă și să împartă cât de multe zâmbete așa că într-o zi s-a oprit lângă un păianjen care își țesea pânza. Nu a apucat să îi zâmbească pentru că acesta i-a spus:
“Vai, dar ce cauți tu aici, să mă întrerupi? Nu vezi ce inutilă ești? Nu faci nimic cât e ziua de lungă. Uită-te în jur: albina face miere, buburuza înfrumusețează cu bulinele ei poiana, libelula zboară deasupra apei, iar eu țes pânze minunate! Tu? Tu nu cred că ai niciun rost pe lumea asta.”
Și iarăși s-a întristat omiduța noastră. În fiecare zi privea cum ceilalți se mișcau cu sens într-o parte sau alta. Dar până în acel moment ea nu se gândise că ar fi inutilă. Nu știa că nu are un rost și nici nu știa că ar fi trebuit să aibă un rost. Credea că zâmbetele ei sunt de ajuns.
Și de tristețe, omiduța noastră s-a gândit să urce din nou la prietenul ei, Soarele. Poate că el va ști cum să o înveselească și de această dată. Îi era tot mai greu, dar a reușit să se cațere pe petala ei roșie. Ajunsă în vârf, însă, și-a dat seama că prietenul nu era. Dumnezeu alesese ca în acea zi, Soarele să fie acoperit de nori. Omiduța știa că Soarele era acolo, în spatele norilor, dar nu o putea mângâia cu razele lui.Și poate că nici nu era nevoie. Pentru că tot Dumnezeu alesese și ca ea să se nască, să existe și să se poată urca pe acea petală. El o crease și asta însemna că avea și ea un rost. Iar dacă păianjenul nu îl vedea, asta era un lucru foarte trist, bietul păianjen poate era așa ocupat cu pânza lui că nu mai apuca să se uite în jur, să îi vadă zâmbetele.
De pe petala ei roșie s-a uitat încă o dată în jur. Știa că timpul ei se scursese așa că voia să mai apuce să împartă macar un zâmbet. Dar când privea, a văzut o furnicuță plângând. Plângea așa tare că omiduța nu a mai stat pe gânduri, și-a dat drumul de pe petală și a aterizat pe un fir de iarbă, lângă furnică. Biata furnică avea un picioruș prins sub o pietricică răsturnată. Pietricica era foarte mică, dar pentru ea, mult prea grea să o poată mișca. Trecuseră pe acolo o albină, o buburuză și o libelulă, dar toate erau așa ocupate, încât nu au oprit să o ajute. Cu ultimele puteri omiduța a împins pietricica și a eliberat furnica. A mai apucat doar să o audă spunând:
“Îți mulțumesc. Doar tu te-ai oprit. Ai cel mai frumos suflet pe care l-am văzut. Ai salvat o viață. Ăsta e unul dintre cele mai mărețe lucruri pe care o ființă le-ar putea face.”
Și omiduța i-a mai zâmbit o dată și a adormit fericită. Dar nu pentru mult timp, pentru că foarte curând s-a simțit mai puternică și viguroasă ca niciodată. S-a întins și dintr-o dată și-a dat seama că era tot ea, dar acum avea două aripi minunate, în nuanțe de albastru. În jurul ei se adunaseră toate gâzele care se mirau și îi admirau frumusețea. Dar omiduța noastră o privea doar pe furnică și îi zâmbea. Ea era singura care înțelesese că omiduța nu avea nevoie de aripi albastre pentru a fi frumoasă, și nici nu trebuia să zboare pentru a avea un rost. Furnica înțelesese că omiduța fusese completă, de la început.
Autor: Corina Pătrîntaș
Ilustații: Maya Terzi (10 ani)