Înlemnit privea ciudățenia peste care dăduse din întâmplare. Părea o păpușă murdară de nisip, îmbrăcată cu sandale, blugi, evazați, cum nu mai văzuse decât în filmele vechi, o cârpă de bumbac, iar peste toate avea tras un poncho colorat. ”Jucăria” nu avea cap. Soldatul care o găsise pe când alerga prin nisipul deșertului și-a strigat comandatul.
Peste câteva minute avea să iasă la lumină o poveste ce a început acum 94 de ani la București, trece prin Iran, Uruguay, Argentina și nu s-a sfârșit nici acum, când pocnetul cartușelor și marșurile revoluționarilor sunt înăbușite de filele unui dosar și zidurile unei închisori din Chile.
Criminalistică pură
Trupul mumificat în nisipul uscat a fost găsit de un militar pe un teren de antrenament din deșertul Pampa Chaca, aflat la vreo 25 de kilometri de orașul chilian Arica. Era 16 iulie 2008. Prima problemă era identificarea femeii fără cap descoperită din întâmplare. Nu avea acte, dar într-un buzunar avea un pachet de țigări Hilton, de producție chiliană. Producția acestei mărci s-a oprit în 1974, așa că femeia probabil murise înainte de acest an.
Atunci un medic legist, ofițerul Marjorie Velasco, a avut o idee care, dacă vă pare astăzi cunoscută, este din cauză că, după 2008, a fost preluată de multe seriale americane despre criminalistică.
A tăiat mâinile femeii de sub coate și le-a trimis la un laborator, au fost decupate toate degetele de la a doua falangă și introduse într-o soluție de amoniu, pentru hidratare. Perfect conservată de nisipul uscat, pielea a început să își revină. Amprentele au fost apoi curățate cu o altă soluție, salină.
Amprentele astfel obținute au fost trimise la Santiago de Chile. Aici, surpriză! Setul de amprente se potrivea cu cele ridicate în primăvara anului 1973 de la o femeie care solicitase drept de rezidență: Monica Cristina Benaroyo Pencu, născută în București, la 19 aprilie 1925, în București.
FOTO: Augusto Pinochet - fotografia oficială
Aveau să treacă 11 ani, până când, în martie 2019, justiția chiliană să stabilească vinovații de moartea Monicăi: ofițerii Juan Ivan Vidal Oguetta și Luis Guillermo. Ei au fost trimiși în judecată, dar deja sunt în închisoare, pentru alte orori comise. Povestea este deopotrivă înfricoșătoare și captivantă, dar să n-o lăsăm să-și piardă trena de thriller, rezumând-o la o simplă știre de fapt divers.
Venceremos! Și ceva despre CIA
Am citit mult despre femeia dispărută în septembrie 1973 și înainte de a spune mai departe aș lăsa să treacă puțin peste două minute și să curgă acordurile roșu-înflăcărate ale marșului Venceremos. ”Vom învinge!” au strigat chilienii în 1970, când l-au ales pe socialistul Salvador Allende să-i conducă. Aveau să mai treacă 17 ani până când au mai votat un lider! Peste doar trei ani, sângerosul Augusto Pinochet a luat țara și a transformat-o în propria cazarmă, iar cântecului i-a șters versurile socialiste cu latul spadei, transformându-l în marș pentru trupele sale.
Și care ar fi interpretarea care ar sedimenta cel mai bine povestea noastră de astăzi? Poate cea mai cunoscută printre nostalgicii comunismului, a lui Dean Reed, ”Elvisul Roșu”. Sau mai potrivită ar fi cea a grupului folk Intl Illimani, care l-a cântat la mitingurile electorale ale formațiunii Unidad Popular, a lui Allende. Deși piesa cântată de autorul versurilor, Victor Jara, ar aminti cel mai bine de acea perioadă.
FOTO: Augusto Pinochet și Henry Kissinger
Pe 11 septembrie 1970, comandantul armatei chiliene, Augusto Pinochet, conduce o lovitură de stat care îndepărtează în doar câteva ore întreaga conducere a țării. Allende se retrage în palatul său și se sinucide. Potrivit anchetei Congresului SUA de după afacerea Watergate, CIA a sprijinit lovitura lui Pinochet. Argumentul a fost că, după victoria lui Fidel Castro în Cuba, instaurarea comunismului în America de Sud nu mai putea fi stăvilită. Probabil.
În toate marile orașele din Chile, pe 11 septembrie, militanții Unidad Popular, dar și ai altor organizații marxiste, socialiste și comuniste sunt ridicați și închiși pe stadioane. Pe Stadion de Chile din Santiago este adus, alături de alte sute de persoane și Victor Jara.
Militarii Juntei, numele grupului de ofițeri din preajma lui Pinochet, i-au rupt mâinile lui Jara cu patul armei și apoi l-au pus să cânte la chitară ”Venceremos”. Când s-au plictisit, au jucat ”ruleta rusească” cu un revolver la tâmpla lui. La a patra încercare, arma a bubuit. Au mai tras 43 de gloanțe în el, înainte de a-l arunca în stradă, printre alte sute de cadavre.
Justiția chiliană estimează că în perioada 11-20 septembrie 1973 au fost uciși aproximativ 3200 de oameni, din cei peste 80.000 arestați din prima zi.
”Justiția” e doar un cuvânt, pentru că Pinochet și-a controlat imunitatea aproape toată viața. Până în 1990 a fost conducătorul suprem, apoi a condus Armata încă 8 ani și apoi s-a declarat ”senator pe viață”. Abia în 1998 este arestat (la domiciliu) în Anglia, pentru crime împotriva umanității, dar stă doar doi ani. Revine în Chile dar și aici e arestat târziu, când suferea deja de demență. Moare acasă, în 2006. Unii spun că a fost ”ultimul dictator de dreapta din lume”. Eu aș adăuga ”până acum”.
Cu un an în urmă, armata chiliană recunoștea implicarea în crimele din anii de dictatură.
O astfel de crimă avusese loc și în portul Arica. Și aici, pe 11 septembrie, au fost strânși cei cunoscuți cu legături cu stânga socialistă. Printre ei era și românca Monica Pencu.
Deși ultima mențiune oficială despre ea este un act de eliberare din arest din 20 septembrie 1973, este declarată dispărută în cadrul crimelor politice din Chile abia în 2007.
FOTO: Victor Jara
Nici o crimă în America Latină fără numele lui ”El Che”
Pe 25 iulie 2008, se anunță oficial că trupul decapitat descoperit în pampas este al Monicăi Cristina Benaroyo Pencu.
Femeia a vut o viață fascinantă. S-a născut la 19 aprilie 1925, fiind fiica ambasadorului Persiei, căsătorit cu o româncă, Cristina Pencu. Mai are o soră, cu un an mai mare. Când la București se instaurează comunismul și șahul persan este răsturnat de revoluția iraniană, ambasadorul fuge în Uruguay. În 1954, Monica devine cetățean uruguayan.
Cunoștea 7 limbi, persană, română, engleză, italiană, franceză, germană și spaniolă, studia filosofia la Facultatea de Științe Umaniste. Se angajează ca telefonistă la Italcable Montevideo și, pentru câteva luni, la sucursala acestei firme din Buenos Aires.
Colegii o porecliseră ”La Persiana”, Persiana, și porecla i-o păstrează și camarazii Tuparamos, comuniștii uruguayeni. O notă a serviciilor secrete din octombrie 1971, o trece pe Monica pe o listă a membrilor Partidului Comunist.
În 1972, după ce scrie o monografie a lui Che Guevara, câștigă o bursă în Cuba, la universitatea din Havana. Stă aici doar câteva luni, dar visează să revină. În Uruguay se distanțează de sora ei, care se căsătorise cu un diplomat, așa că își vinde mobila din locuința închiriată și trece munții, în Chile. Ajunge aici pe 25 mai 1973, când este amprentată și înregistrată.
Stă în Santiago, așteptând zadarnic o invitație de la Universitatea din Havana, pentru viză. La un moment dat, nu se mai descurcă financiar și pleacă în Arica, unde lucrează la o fabrică de condensatoare, Condesa, și, ca traducătoare, la un birou al primăriei.
Pe 11 septembrie 1973, este ridicată de militari și dusă pe stadionul din Arica.
Fratele său vitreg, Enrique, primește un telefon de la un necunoscut care îi spune că Monica are nevoie de bani și haine, pentru că va fi expulzată. Omul dă lucrurile cerute, pentru că alea nu erau vremuri în care să pui multe întrebări.
Pe 20 septembrie, primește o copie după un act de eliberare și un ordin de expulzare, pe numele Monicăi.
Omul nu a crezut niciodată că sora sa a plecat fără o vorbă, așa că face multe demersuri ca să afle adevărul. Abia în 2007, numele ei e trecut în registrul persoanelor dispărute în timpul loviturii de stat.
”La Persiana”, începutul sfârșitului
După 2006, au apărut mai multe declarații despre violențele de pe stadioanele unde erau strânși militanții de stânga. Sunt zeci de cazuri în Justiție legate de omoruri în masă, torturi, violuri, trafic de arme și droguri.
Printre militarii arestați sunt și cei de la începutul acestei povești, Juan Vidal și Luis Guillermo. Mărturiile de pe stadionul din Arica indicau mai mulți soldați care au scos din mulțime o femeie cu un poncho colorat și au bătut-o crunt. Apoi au dispărut cu ea.
Crima s-a petrecut, probabil, înainte de 20 septembrie.
În timpul evenimentelor din septembrie 1973, au dispărut 79 de Tuparamos, refugiați din Uruguay în Chile, unde erau la putere comuniștii lui Salvador Allende. Un argument folosit de Pinochet pentru a justifica lovitura de stat a fost că Allende pregătea el însuși o lovitură, pentru a instaura o dictatură de stânga, ajutat de activiști din toată America Latină. La această ”legendare” se bănuiește că a contribuit CIA.