Titlul acesta este o replică la cel al unei cărți apărută la noi în 1995, la editura Anastasia, intitulată ”Chestiunea rusă la sfîrșit de secol XX”.
Cartea are un autor de masiv prestigiu, Aleksandr Soljenițîn, și o prefață pe măsură, scrisă de un mare și definitiv admirator al lui Soljenițîn, Alexandru Paleologu.
M-am gîndit la această carte după ce, dumincă după-amiază, am mers acasă la Toader Paleologu, în Casa Paleologu, împreună cu mai mulți oaspeți, să vorbim despre tatăl său, cu ocazia zilei de naștere (ar fi împlinit 91 de ani, pe 14 martie). De altfel, anul acesta, la început de septembrie, se vor împlini 10 ani de la dispariția lui Alexandru Paleologu și voi scrie atunci, cu siguranță, un text evocator despre ultimul mare boier al literelor românești, un autor care mă fascinează și astăzi prin inteligență, rafinament și bun gust. Acum vreau, doar, să mă opresc la această carte, la ideile lui Soljenițîn și la prefața lui Paleologu, anume ca să mă întreb cum de a devenit Rusia dintr-o ”chestiune” la sfîrșit de secol XX, un pericol la început de secol XXI.
Soljenițîn a scos cartea în 1994, la puțin timp după prăbușirea URSS. La momentul publicării cărții, lui Soljenițîn – omul care dăduse lovituri colosale Uniunii Sovietice prin cîteva cărți fundamentale – i se reproșa deja că e panslavist și populist. Paleologu restabilește adevărul: a fi populist înseamnă a vorbi fără rușine în numele poporului pe care, de fapt, nici nu-l cunoști, nici nu-l iubești, or Soljenițîn era exact un patriot și nu un populist, pentru că își cunoștea bine poporul și îl iubea nespus. Doavadă stau toate scrierile sale și toată viața sa. Marele scriitor a fost un mare rus! De altfel, Soljenițîn este uimitor de consecvent. Și în 1994, el cere țării sale să renunțe la ambițiile imperiale și la atitudinea de putere globală anume ca să poată fi o țară bună pentru propriu-i popor. Soljenițîn a cerut asta, pentru prima dată, printr-o scrisoare adresată lui Leonid Brejnev, în 1973, cînd nimeni n-ar fi îndrăznit măcar să se gîndească la așa ceva. În 1994, cînd aproape nimeni nu se mai gîndea că Rusia ar putea redeveni un imperiu amenințător, Soljenițîn revine cu același apel. Patriotul Soljenițîn simte ispita care amenință poporul rus: puseul imperial. Soljenițîn știa mai bine decît orice intelectual occidental sufletul poporului său și era alarmat de faptul că virusul imperial l-a stricat, l-a schimonosit. Spune Alexandru Paleologu: ”Atunci cînd vom înțelege mesajul lui Soljenițîn, vom înțelege că acesta a fost și omul – profetul marelui popor de lîngă noi și dacă acest profet va reuși să impună măcar o fărîmă, o sămînță din ideea lui poporului rus și Europei, noi românii vom fi salvați de una din marile noastre spaime tradiționale, care este vecinul de la Răsărit. Pentru că, așa cum arată Soljenițîn foarte bine, Rusia a fost mereu condusă la grandomanie imperială, la amestecul în treburile mondiale care nu aveau cum s-o privească, numai din ambițe și din poftă de influență și putere; Rusia a fost împinsă la o politică cinică și nerușinată pe care națiunea nu o putea nici cunoaște, nici împărtăși. Și arată ceea ce noi știm, că față de această sinistră înfățișare a politicii imperiale rusești, a expansionismului acesta nerușinat și tăgăduitor de adevăruri istorice și tăgăduitor, mai ales, de dreptul la viață, există marele, fantasticul potențial intelectual, științific și spiritual al Rusiei...care va fi și mai mare în momentul în care Rusia va renunța la imperiu, atunci cînd va renunța să mai fie o mare putere.” În plus, Soljenițîn face o critică a modernizării Rusiei brutal demarată și condusă de sceleratul Petru cel Mare. Parte a occidentalizării forțate, care a pus Rusia pe o orbită istorică dementă, a fost și Revoluția bolșevică, o copie a Revoluției franceze, după Soljenițîn – opinie susținută fără rezerve și de Alexandru Paleologu.
Cartea lui Soljenițîn, însă, nu conține doar pasaje de o asemenea vigoare morale și luciditate istorică. Așa cum în sufletul rus găsești unghere amenințătoare, și în ”Chestiunea rusă la sfîrșit de secol XX” găsim și pagini cutremurătoare. Mai ales dacă sînt recitite azi! Autorul ”Arhipelagului Gulag” consideră că este o datorie sacră a Rusiei să protejeze, să ”nu lase în afară” pe rușii din jurul Rusiei. El militează pentru un stat rus care să înglobeze pe toți rușii, spunînd că involabilitatea granițelor este un principiu eronat – inviolabile ar trebuie să fie popoarele, în sensul unității lor. Lăsați balticii, moldovenii și asiaticii să plece pe drumul lor, dar aduceți teritoriile cu ruși la Rusia, spune Soljenițîn. De pildă, paginile pe care Soljenițîn le scrie despre Sevastopol și, în general, despre independența Ucrainei sînt șocante. Putin își poate găsi în ele o nobilă justificare a porcăriei criminale pe care o conduce pe teritoriul ucrainean. Care, crede Soljenițîn, ca și Putin probabil, nu e chiar ucrainean.
Pentru Soljenițîn, chestiunea rusă la sfîrșitul secolului XX era dramatică: a fi sau a nu fi? Iar rezolvarea ei echivala, pentru marele scriitor, cu edificarea unei Rusii morale în care ”să avem grijă de popor”. E uimitor cum acest om a văzut atît de limpede istoria, nelăsîndu-și ochii parazitați și sufletul corupt de propagandă, de teroare, de resemnare, de lașitate, de oportunism, de abandon! Și e șocant cum, propovăduind o Rusie concentrată pe sine, întorsă cu toate energiile ei spre propria propășire, sprijină, de fapt, redesenarea granițelor după criteriul etnic. Cartea este amestecată, cum ziceam, și îți dai seama că destinul Rusiei este la fel: fascinant și periculos în același timp. Pagini care te răcoresc și pagini care te încing alternează într-un ton profetic. Pentru azi, ca să închei în bun spirit, aleg din carte aceste vorbe scrie de Soljenițîn, repet, în 1994: ”A reconstitui URSS-ul este calea sigură spre a răpune poporul rus, pentru totdeauna”.