Repet a mia oară vorba lui Nae Ionescu (pe care-l urmăreşte dl. Alexandru Florian cu o înverşunare demnă de cea mai ascuţit-vigilentă corectitudine „isteriografică”!), îl ştiţi pe dom’ Nae, intangibilul dom'Nae, care a spus, probabil la necaz (dar la un necaz tare frumos!): „Franţa ne-a lăsat întotdeauna s-o iubim!”.
Şi chiar aşa e. De când ne-am apropiat voios destinele, lăsând la ea la garderobă caftanele şi giubelele (care, iată, azi, din păcate, ca într-un soi de răzbunare, s-au transformat în burqa, văluri şi turbane!), „Surioara” s-a dovedit a fi fost drăgălaş de permisivă cu noi, chiar din înălţimea aroganţei ei cosmice, imposibil de atins de către vreo altă naţie (căci friţii sunt inerţi, britişii fără gust, macaronarii incapace, spaniolii regalişti, şviţerii arghirofili, austriecii au eşapări imperiale, belgienii nu sunt … ş.a.m.d.!).
Aşadar, numai nouă ne-a permis tot felul de operaţiuni constorsionistşturlubatice legate de ea. Ne-am aburcat pe umerii istoriei ei, ca să admirăm luxul şi revolta. Ne-am dus acasă la ea, la perfecţionare (însă oricâte cursuri am urmat, n-am atins vreodată perfecţiunea ei!). Am împrumutat de la ea şorţuri revoluţionare. I-am graseiat cu drag limba mieroasă (ba, i-am şi stilizitat- o, prin meşteşugarul Cioran!). I-am imitat în mic – şi cu emoţie banlieusardă – Capitala. I l-am copiat pe domnul Proust, nereuşind niciodată să-i terminăm de citit „Căutarea…”. Dar i-am făcut Franţei şi câteva grefe reuşite şi de mare calitate, cu „unchii noştri naţionali”(!?) din Cimitirul Montparnasse. Apoi, i-am plagiat (că ştim!), dar la modul mizerabil, „stânga de caviar” sau instituţia socialistă… Şi alte şi alte nenumărate dovezi de tandreţe supusă şi lingavă, precum îi oferă puiul cel mai costeliv mamei sale, leoaica.
Ca să nu rămân cumva repetent la iubirea mea chioară şi constantă, am încălecat şi anul acesta coasta Boacii pariziană, spre a-mi efectua perfuzia de bine. Din păcate, însă am găsit un Paris spasmodic, smintit, luat cu asalt de hoarde de turişti (acum, pare o mică Chină sau o felie de Japonie!), răvăşit, murdar. În plus, afolat, înspăimântat, nesigur pe el, tetanizat de frică. Sau poate karma mea s-a feştelit şi mi s-au înfundat chakrele? Oricum, tratament ratat. Cel puţin deocamdată.
Explicaţia poate să stea, cred, nu doar în ameninţările barbarilor, ci şi în anotimp. Căci în fiecare an, eu sosesc la Paris primăvara („şansonetând” faimosul „April in Paris” al doamnei Ella). E anotimpul fabulos al acestui oraş, explozia de flori, fuioarele de parfumuri înnădite prin văzduh, ca nişte îndrăgostiţi de-ai lui Chagall, aerul înviorător, reavăn ca obrazul pământului proaspăt arat, cerul... ooo, cerul unic al Parisului, cu nori săi iuţi ca nişte pasageri grăbiţi, cu sforile aprige ori pânzele transparente de ploaie sau oglinzile apelor aburite de parfumul ierbii crude.
Atunci, în aprilie, Parisul îşi şterge urmele hidoase ale iernii, îşi scoate la uscat rufele jilăvite de atâta umezeală, vântul adună frunzele moarte şi le varsă direct în tomberoane, iar oamenii se luminează.
Capătă un fel de limpezime în obraji şi devin lumină. Acum, e o vară gri. Gris souris sau gris foncé. Când nu plouă mărunt, atunci o ceaţă angoasantă, sură se lasă peste oraş – nu ştiu de ce, dar parcă-mi sugerează un linţoliu – înecând lumina în fuioare de cenuşă. De deasupra Senei, se ridică aburi grei ce abia urcă până la ugerele negre ale norilor care sufocă privirile. Interminabilele hoarde de asiaţi, risipiţi ca insectele peste tot, dezvoltă pe figurile lor o apăsătoare stupefacţie. O stupoare ce nu poate fi ascunsă de fulgarinele galbene. Pliantele pe care le ţin în mâini li se par mult mai frumoase.
Da, dom’ Nae, ne lasă s-o iubim, fără nicio greaţă. Şi trebuie s-o iubim aşa cum e. Mofturoasă. Înfumurată. Fandosită. Crocantă. Veselă. Întunecată. Nesuferită. Fudulă. Etc.
Din Paris, cu drag, Alice!