Radu Paraschivescu: "E ora opt şi dai să intri în farmacia N, al cărei orar e trecut pe uşă: 8-20."
N-ai succes, căci farmacista vine la fix şi deschide la şi-un sfert. E ora nouă şi vrei să-ţi plăteşti telefonul mobil la banca X. Degeaba. Clienţii trebuie să aştepte cam zece minute, căci ora nouă nu înseamnă începerea programului, ci doar sosirea angajatului la serviciu. E ora 12.45 şi ţii să iei prânzul la atât de lăudatul restaurant cu specific sud-american Y. Teoretic, localul îşi deschide porţile la 12, dar la trei sferturi de oră după deschidere femeia de serviciu mătură fără grabă, maeştrii bucătari lipsesc din peisaj, iar în locul ospătarului vioi din reclamă, cel care îţi aduce meniul e un grădinar agasat că a trebuit să se întrerupă din stropitul florilor. Cele trei episoade au în comun câteva lucruri care menţin Capitala în stadiul de bolnav incurabil: dispreţul pentru client, lipsa de punctualitate, apetitul relativizant şi supremaţia bunului plac. Între ora deschiderii şi ora închiderii nu există deosebiri din punctul de vedere al prestatorului de servicii. Mare iubitor de simetrii, vânzătorul, funcţionarul sau ospătarul român termină programul mai devreme cu aceeaşi consecvenţă cu care îl începe mai târziu. Dacă a ciupit un sfert de oră dimineaţa, e musai să tragă o clapă identică după-amiaza. Orarul e un reper nu întotdeauna credibil, iar respectul pentru timpul liber al solicitantului de servicii nu trece de genunchiul broaştei.
Iritările sau momentele de perplexitate ale clientului sunt primite cu un ridicat din umeri sau cu sfaturi părintesc-afabile: „Veniţi şi dumneavoastră puţin mai târziu“. Cine arată cu degetul spre orar e perceput drept fixist intratabil sau cusurgiu fără bucurii în viaţă. Rigoarea nu face bine unei populaţii care a transformat goana după ciubucuri, adaptabilitatea şi tehnica aproximării în virtuţi naţionale. Stilistica întâlnirilor amoroase acceptă şi chiar încurajează „sfertul academic“.
E de bonton ca El să se uite la ceas, cu inima zvâcnind a dor şi nerăbdare, după cum e de bonton ca Ea să se lase aşteptată. Minutele care parcă nu vor să treacă sunt un fel de test al amorului pe care alesul îl susţine în faţa - mai bine zis, în lipsa - alesei. Însă ceea ce e o cochetărie şăgalnică pe tărâmul idilei devine sancţionabil în zona relaţiilor cu clienţii. Mulţi furnizori români de servicii (bucureşteni, dar nu numai) au răsfoit grăbiţi cartea de istorie şi n-au ţinut minte vorba lui Ludovic al XIV-lea: „Punctualitatea e politeţea regilor“.
Nu le cere nimeni acestor oameni să-şi însuşească manierele, retorica sau gesticulaţia unui cap încoronat. În schimb, fişa de post, ideea de piaţă liberă şi frisonul concurenţial ar trebui să-i convertească la punctualitate. Cu mai bine de un an în urmă, am urcat în expresul Antonin Dvorak şi am străbătut distanţa Praga-Viena în patru ore şi jumătate. Am plecat din gara pragheză Hlavi Nadrazi la 5.01 (conform orarului), iar la 5.05 l-am întrebat pe controlor dacă vagonul-restaurant era deschis. „Naturlich“, a spus omul.
Am intrat în vagonul-restaurant şi m-am interesat dacă e prea mare deranjul pentru o cafea. Ospătarul mi-a adus un meniu somptuos şi m-a anunţat, cu o uşoară ostentaţie, că pot să comand şi vânat, dacă mi se năzare. Îşi tencuise un surâs pe figură, deşi era limpede că la ora aceea ar fi preferat să doarmă, nu să trateze stuporile turistice ale unui român. M-am mai uitat o dată la ceas şi mi-am dat seama de ce la unii treaba merge ca pe roate (nu doar în tren), iar la alţii ca pe roţi dinţate.