Radu Paraschivescu: "Unul dintre fondatorii impreciziei româneşti este verbul "a putea"."
Încărcătura semantică pe care o conferă dicţionarul acestui infinitiv a devenit nu doar incompletă, ci anacronică de-a binelea. „A putea“ nu mai înseamnă (doar) „a avea capacitatea să“. Potenţialitatea strictă a cuvântului se furişează în plan secund. În funcţie de agendă şi de priorităţi, comunicatorul încearcă - şi de multe ori izbuteşte - să impună sensuri, dar mai ales obiceiuri noi. Ele vorbesc despre capacitatea noastră nesminţită de-a transforma lucrurile sigure în presupuneri şi, printr-o rocadă de înaltă acrobaţie mentală, de-a îmbrăca prezumţiile, ba chiar şi fanteziile, în haina certitudinilor.
Relativismul autohton găseşte mereu debuşeuri, iar folosirea deviată a lui „a putea“ nu face decât să confirme tendinţa. De la comunicatul de presă la Codul Penal şi de la declaraţia unui teleast la informaţia sportivă, discursul public musteşte de neclarităţi. În cea mai bună situaţie, „a putea“ e un fel de „wishful thinking“ carpatin, o speranţă îngropată sub o ornamentaţie barocă şi mândră, deşi vag autistă. Avem asemenea exemple chiar din clipa când deschidem ziarul şi când prezumţia de factură optimistă ne întâmpină cu un zâmbet larg.
Cine citeşte în gazetă că „Roger Federer ar putea să participe la Romania Open Tennis“ e liber să-şi educe mintea şi pentru alte trăsnăi: „Messi ar putea să se transfere la Avântul Reghin“, „U2 ar putea susţine un concert pe Marte“, „Anthony Hopkins ar putea interpreta rolul lui Garcea într-un film regizat de Alina Plugaru“. Această tendinţă de-a scrie doar pentru a umple un spaţiu poate fi explicată în trei feluri. Primul dintre ele, valabil îndeosebi în perioadele de acalmie - de pildă, lunile de vacanţă - izvorăşte dintr-o somaţie cu arie largă de acţiune: dacă ştirea nu există, inventaţi-o. Produsul trebuie vândut, indiferent de anotimp, rata inflaţiei sau puterea de cumpărare. Iar dacă marfa e subţire, îngroşaţi ambalajul.
Nu avem niciun eveniment? Hrăniţi-l pe cititor cu clona evenimentului, fabricată în laboratorul de uz intern al ziarului, postului de radio sau TV. A doua explicaţie, muiată în spumantul gândirii pozitive, este aşa-zisa dorinţă de-a face o bucurie celui care primeşte (non)ştirea. Nu contează că ea nu se verifică, atâta timp cât, prin simplă vehiculare, induce o speranţă şi trasează un orizont de aşteptare. N-a mai ajuns Placido Domingo la căminul cultural din Ardud? Nu-i nimic, măcar lumea de-acolo a trăit câteva zile cu iluzia fericirii.
Cât despre a treia explicaţie, ea e cea mai solidă şi pune problema unei vechi metehne româneşti: fuga de realitate. Din acest unghi, relativismul nostru pare clădit pe talentul de-a imagina ipoteze fără finalitate şi de-a nu termina proiectele începute. România relativă este totodată locul unde ambiguitatea se simte acasă. Nu trebuie să citeşti despre „Cele şapte tipuri de ambiguitate“ ale lui William Empson ca să pricepi că, într-o ţară care încă nu şi-a limpezit criteriile şi nu şi-a cernut valorile, pervertirea sensurilor şi interpretarea cântăresc decisiv.
Când parcurgi o lege şi afli despre un lucru că „poate constitui infracţiune“, eşti dator să te miri. Cum adică, „poate constitui“? De ce atâta echivoc într-o zonă unde ar trebui să guverneze precizia? Răspunsul e simplu şi întristător: pentru că relativismul românesc îngăduie, iar uneori stimulează tocmeala, adaptabilitatea vinovată. Exact ca în gluma cu angajatorul care întreabă „Cât fac doi ori doi?“ şi cu angajatul care răspunde „Cât vreţi să facă?“.