Radu Paraschivescu: "Mi-am propus să le creez oamenilor din sector sentimentul că aparţin unei comunităţi care se poate apăra.“
Nu dau nici numărul sectorului, nici numele edilului care şi-a declarat recent ambiţia. Îmi propun doar să salut o iniţiativă. Spiritul comunitar merită mai mult decât un articol la gazetă sau un interviu la o oră cu audienţă onorabilă. Pentru construirea lui nu ajung simpozioanele cu invitaţi de vază sau campaniile de conştientizare din care publicul reţine mai degrabă o găselniţă a copywriterului, o replică sau figura unui actor decât o idee cu aplicare imediată.
Spiritul comunitar va deveni reflex de existenţă abia după ce oamenii vor şti exact ce este binele comun şi în ce raport trebuie să se afle cu binele individual. Pentru asta, însă, e nevoie de o reformă multietajată. La nivel de scară, de bloc, de cvartal, de trotuar şi - în primul rând - la nivelul fiecăruia dintre noi. Iar asta e etapa cea mai anevoioasă. În anii ’60, când a văzut scris pe un zid „Moarte proştilor!“, Charles de Gaulle a reacţionat cu umor: „Vast program“.
Nu trebuie să ai sârguinţ a aseptică a unui inspector de moravuri ca să constaţi că vorbele lui De Gaulle se potrivesc la fel de bine cu aspiraţia spre un spirit comunitar bucureştean în 2008. Priviţi comportamentul semenilor noştri şi veţi vedea ce greu e să transformi dorinţa exprimată în prima frază din acest articol în realitate cotidiană. Uitaţi-vă la gospodina care-şi ţine butoiul cu varză murată în bucătărie şi deschide larg uşa apartamentului când se apucă de vânturat.
Amintiţi-vă de vecinul care bate cuie sâmbătă la şase dimineaţa. Gândiţi-vă la mirosul de mici care vi se caţără în locuinţă de pe grătarul înfipt în spaţiul comun. Revedeţi şirul parcă nesfârşit al metehnelor de comportament pe care le tratăm cu o indulgenţă vinovată şi le considerăm pasabile. Spiritul comunitar la care râvnim nu se va putea articula câtă vreme raportarea la legi, cutume şi rigori va fi şmecheresc-balcanică.
Nu vom putea să ne angajăm într-un efort empatic până nu ne vom da toate corigenţele. Până nu ne vom lepăda de năravul indiferenţei adânci. Până nu vom redescoperi arta şi plăcerea coabitării. Evident, nu suntem „ultima găină din gostatul mondial“, probabil că există naţii tropicale sau extrem-europene care stau sub noi în clasamentul comunitar. Dar asta nu aduce strop de consolare. Hibele care împiedică apariţia spiritului comunitar au o formidabilă capacitate de regenerare, ceea ce face intervenţia cu atât mai complicată.
Care sunt aceste hibe? Le-am numit şi cu alte prilejuri. Cultura abuzului, dispreţul aproape mineralizat, fudulia locvace, ocolirea legilor scrise şi călcarea în picioare a celor nescrise. Gunoiul lăsat în faţa uşii, spre a-şi întinde zoaiele spre etajul de dedesubt, maneaua dizolvantă în miez de noapte, covorul bătut în orele de linişte, pusul de gogonele în casa scării, influenţa nivelatoare a exemplului rău, inerţia în faţa mizeriei - sunt lucruri despre care s-a scris şi s-a vorbit în toate registrele, de la seriozitatea gospodă rească la pamflet şi de la răstelile şedinţei de bloc la patosul muşcător al editorialiştilor.
Degeaba. Binele comunitar e deocamdată invocat în ziare şi mimat la acţiuni propagandistice. Atât. Şi dacă tot vreţi să vedeţi cum stau bucureştenii (şi probabil că nu numai ei) la criteriul grijii pentru locul unde trăiesc, uitaţi-vă cum au scăpat de brazii cumpăraţi înaintea Crăciunului. Fie i-au aruncat din balcon, fie i-au sprijinit de blocuri, fie i-au abandonat în parcări sau pe alei, seara, la adăpostul întunericului.