Mai întâi, scena. Un trotuar acoperit de frunze, lângă Ministerul Culturii.
Mă plimb agale, sedus de culorile toamnei, dar hipnoza cromatică se termină brusc. Văd cum se apropie de mine patru bărbaţi în costum, care par ieşiţi de la ceea ce se chema pe vremuri „o consfătuire cu cadrele“. Cei de pe margini avansează precaut, ca nu cumva s-o ia înaintea şefului, un ins roşu în obraji, precedat de o burtă falstaffiană. Cât despre şef, el vorbeşte la un telefon mobil pe care i-l ţine la ureche un slujbaş pirpiriu, atent atât la sincronizarea paşilor cu cei ai superiorului ierarhic, cât şi la confortul auricular al acestuia. Imaginea e reală şi totodată neverosimilă. Ai impresia că vezi o secvenţă decupată dintr-un film de Daneliuc. Întregul pastel autumnal se destramă în faţa acestui grup statuar în mişcare. Absorb scena cu un amestec de fascinaţie, buimăceală şi incredulitate.
Cvartetul se apropie de mine şi-l aud pe lider dând un ordin lătrat: „Ai grijă cu protocolu’, bă, să iasă uns“. Lângă el, asistentul care-i ţine telefonul la ureche înfloreşte într-un surâs onctuos, de idolatru hăituit de viziuni. Corpul i se înfioară în preajma unui asemenea simbol al autorităţii. Cuvintele şefului au asupra lui efectul galvanizant pe care-l avea „vocea Condorului“ asupra soldaţilor japonezi în război. Micul slujbaş se bălăceşte în iazul slugărniciei şi oferă publicului întâmplător un recital de genuflexiuni. Am în faţă, e limpede, un virtuoz al reflexului subaltern, un atlet al slujului, un gimnast capabil de toate acrobaţiile în care elementul de sprijin e genunchiul. Flancaţi de extremele cvartetului, grăsanul şi pirpiriul merg mai departe, uniţi de telefonul mobil. Deplasarea are o doză bună de nefiresc, căci micuţul trebuie să ţină dreapta uşor ridicată, spre a ajunge cu instrumentul la pavilionul stâng al şefului.
Îmi desprind cu greu privirile de această apariţie contrariantă. Îmi vine să fac cale întoarsă şi să mă ţin după grupul care între timp a trecut pe lângă mine. Sunt curios să văd cât durează episodul şi dacă pirpiriul va avea vreun moment de slăbiciune: o durere în braţ, nişte crampe, un pas greşit, o poticneală, orice. Pe urmă îmi dau seama că n-are rost. Am văzut destul. Întâmplarea mi-a scos în cale un personaj cu o remarcabilă capacitate de multiplicare în tranziţia românească: sluga de profesie, omul care nu se poate concepe în afara gesticulaţiei secunde. Dacă există o vocaţie a servilismului - şi, din păcate, există - , ea e întruchipată sclipitor de personajul acesta minion şi neînsemnat, pentru care viaţa înseamnă plierea pe conturul şi pe capriciile şefului.
E firească replica „Era să aveţi o scamă“ în gura unui asemenea om? Fără îndoială, dar cu o lămurire. Pirpiriul nostru nu se revendică din stirpea lui Uriah Heep. Linguşitorul din romanul lui Dickens îşi plia spinarea şi îşi croşeta surâsuri languros-empatice fiindcă îşi fixase un scop. Aspira la o poziţie şi la un statut, avea o agendă, dorea să parvină. Baletul lui insinuant şi poziţia „echer“ erau respingătoare, însă aveau logică. Spre deosebire de el, micuţul cu telefonul proptit în urechea şefului denotă acea voluptate a jugului proprie celor care îşi găsesc refugiu în condiţia de preş uman. Şi ce dacă în locul scamei de pe rever îşi face apariţia telefonul? E doar un detaliu de recuzită. Deambulând pe trotuarele îmbrăcate în frunziş, micuţul nostru e varianta terestră a păsării-sanitar, care ciuguleşte mizerii dintre solzii crocodilului. Ştiind că stăpânul va înfuleca mereu pe altcineva.