Eram sigur că o să ajungem şi aici. La cărţi. La cărţi azvârlite istoriei, ca să aibă ce măcina. Gaura neagră a Timpului înghite orice deşeu. Cu atât mai mult, cu cât unii oameni au calitatea rară de a aduna în jurul lor numai mediocrităţi. Ei fiind laureaţi!...
Săptămâna trecută, la Târgul „Gaudeamus”, fostul preşedinte Emil Constantinescu şi-a lansat o nouă carte. De astă dată, una nu scrisă de el, ci despre el, de către o doamnă, înţeleg că jurnalistă şi psiholog. Dar nu asta e important. Fiindcă dânsul poate să aleagă pe oricine, pentru a-şi transmite mesajele către naţiunea pârjolită de nerăbdare.
Intitulată, profund lacrimogen, „Preţul demnităţii. O istorie altfel”, ea conţine felurite mărturisiri, pe care ex-autointitulatul pretins lider regional al României s-a simţit obligat să le facă ţării. Printre care, şi aceea – absolut stupefiantă, bineînţeles – că, la mineriada din 1999, ar fi fost ţinta unui plan secret de asasinare.
Drept dovadă, e publicată şi o stenogramă a unei presupuse discuţii între Ion Iliescu şi sluga sa, braţul înarmat al revoluţiei, Dan Iosif. Ceea ce surprinde însă la această convorbire este liniştea dialogului complotard şi sinceritatea celor doi interlocutori. Dan Iosif, vorbind despre „…lunetistul tocmit pentru Emil Constantinescu…” etc…. (mai rămânea să continue: „născut la Tighina, la 19 noiembrie 1939…” – iaca că se făcură fix 77 de ani de când „fratele” lui Havel a văzut lumina zilei!) îi pronunţă răspicat prenumele şi numele. Nemaivorbind despre stilistica unui verb cu ample reverberaţii arhaice – nu „angajat”, ci „tocmit” – la care recurge acest biet valutist interlop, ajuns, prin „merite revoluţionare”, consilier prezidenţial.
Parabola se poate însă încheia – ca „preţ al demnităţii” – aşa cum ar trebui, adică amabil şi cu o doză mare de bunăvoinţă, dacă subliniem remarca lui Cătălin Harnagea, director SIE între 1997 şi 2001: „Nu îmi amintesc de aceasta stenogramă.(…)”.
Istoria este, cum spuneam, neiertătoare. Înghite orice detritus. O adevărată „curte a miracolelor” s-a adunat în jurul fostului preşedinte, în timp ce gloriile mapamondului – pe care el le-a bătut pe umeri amical, negociind schimbarea la faţă a lumii – se perindau pe marele ecran instalat deasupră-i (Havel, Walensa, Clinton, Papa Ioan Paul al II-lea… şi, din nou, Walensa, Havel, Papa, Clinton etc.). Era acolo o parte dintre slugile, servitorii şi feciorii de casă, care i-au stat aproape, l-au servit, l-au linguşit, l-au dedulcit, l-au consiliat. Şi, fireşte, la urmă l-au trădat.
La final, în timp ce Costin Georgescu, fost director SRI pe vremea asasinatului dejucat, abia urca scara spre ieşire, mi-au atras privirea, pe lângă costumul ponosit, pantofii dumisale. Un fel de botfori negri uzaţi, scâlciaţi, lătăreţi, strâmbi, deformaţi, schimonosiţi şi tociţi.
Parcă simţeam duhoarea de iuft a acelei cenuşoase adunări.