Inaugurăm astăzi – modest, fără fast, fără şampanie şi fără costume naţionale, dar sub stindardul libertăţii de exprimare corectă şi durabilă în minte – deci, inaugurăm, special pentru dvs., un ciclu original de „Alice…”. Un scurt de vacanţă (inclusiv a autorului!). Pe care să-l parcurgeţi frumos, fără apăsări ori sudalme, ci degajat, lesnicios şi vesel.
E ca şi cum aţi citi „Cireşarii”, „Huckleberry Finn” sau „Insula misterioasă”. Mai de concediu, aşa, uşor ca spuma mării sau de zmeură, dar cu exemple din lumea celor care, cuvântă sau nu cuvântă, tot greaţă ne provoacă. Ne pare rău, dar ei ne urmăresc peste tot. Îi întâlneşti la tot pasul, oriunde te-nvârţi, oriunde te duci, numai peste ei dai. De pildă, s-ar putea ca şi acum, când staţi pe plajă, aşezaţi pe burtă spre a citi acest text, să vă treziţi cu ei la volanul Jeeep Cherokee-ului trecând peste cearceaful dvs., strivindu-vă colacul gonflabil, fotoliul gonflabil, salteaua gonflabilă, umbrela gonflabilă… mă rog, toate gonflabilele (inclusiv nevasta şi copiii!).
Dar nu trebuie să vă miraţi sau să vă revoltaţi. Păstraţi-vă calmul, fiindcă e cât se poate de normal.
Şi e normal, din două motive: primul, că ei sunt exponenţiali (sunt exponenţii actualei civilizaţii româneşti!), sunt reprezentativi (ne reprezintă pe noi, sunt delegaţii noştri acreditaţi pe lângă măruntaiele ţării!) şi sunt vectoriali în societatea noastră (pentru că o îndrumă şi-i arată direcţia, ca un miliţian la intersecţie!). Ca atare, li se cuvine totul şi, mai ales, în fugă… rapido, rapido, eeeh!...pentru că, haideţi să n-o mai dăm după cireş, trebuie să fim de acord că şi noi am face la fel. Deoarece timpu’-i scurt şi trebile ţării nu suportă amânare.
Şi al doilea motiv ar fi că ei se grăbesc să ia contact cu apa mării, fie întru sfânta abluţiune a gipanului de 250.000 de euro, fie pentru ca nimfeta cu care este prevăzut mitocanul – disperat de blondă, mascarată bine, buzele mai mari decât ale lui Cazanciuc, piatră-n nas, la piept cu două rezervoare de silicon fâlfâind, piercing la buric şi, în fine, lănţic deasupra gleznei – să deschidă doar un picuţ portiera şi să-şi scoată picioruşul tremurând, spre a încerca marea cu degetul mare ojat în negru (brrr! ce rece e, iubi!).
Este încercarea noastră temerară de a compune o discretă galerie de personaje ale unei fabule cu cheie (ele pot fi recunoscute imediat sau, dimpotrivă, pot provoca bătăi de cap sau pe grupe de vârstă, având în vedere binecunoscuta artă a controversaţiei la români!). O galerie care pe unii îi poate binedispune, în vreme ce altora, dimpotrivă, le poate provoca depresii, mai ales dacă se înrudesc ce cei „puşi în operă”. O galerie elastică şi extensibilă, pe care fiecare cititor o poate îmbogăţi cu exemplele care-i vin în cap sau îi stau la îndeminte.
De-a lungul a câtorva secvenţe din ciclul nostru, veţi face cunoştinţă cu eroi din basmul coşmaresc ce se desfăşoară zilnic în faţa ochilor noştri, pe nervii noştri, pe sănătatea noastră şi, mai ales, pe timpul nostru de a trăi. Altfel spus, încercăm să aducem la lumină măştile cele mai groteşti care ne irită, ne necăjesc, ne înfurie zi de zi. Nu le nemurim, ci le numim. Nu le incizăm, le exorcizăm.
Pe de altă parte, ca să nu ne ajungă dorul de odinioară, trebuie să ne consolăm cu ideea că nu suntem nici mai buni, nici mai norocoşi decât înaintaşii. La fel au fost şi ei. Ca şi noi. De aceea, nu putem trăi veşnic la umbra lor. Căci, vorba mucalitului de „irish” Jonathan Swift: „Cine se laudă cu strămoșii seamănă cu cartofii: ce au mai bun se află în pământ.”