Dumnezeu va judeca Biserica, așa cum va judeca pe fiecare om în parte. Există o responsabilitate a Bisericii pentru fiecare etapă istorică și există un răspuns eshatologic pentru fiecare interogație înăbușită de o ilegitimă infailibilitate.
Hristos, Cel prezent euharistic în Biserică, nu apostrofează în niciun fel discursul politic al turmei. El nu stă ascuns, ca un supraveghetor ocultat, în stilul celui de-al doisprezecelea imam al iranienilor șiiți, judecând în fiecare clipă întreaga realitate, religioasă și politico-socială deopotrivă.
Hristos atrage dintru început atenția asupra Cezarului, delimitează răspunderile Bisericii față de acesta și indică o cale străină de orice confort instituțional, aceea a unei ciocniri permanente între Biserică și Cezar, între creștin și puterea statului în care trăiește și care-i pretinde, în fiecare epocă istorică, și partea care I se cuvine lui Dumnezeu. Bilanțul se face la sfârșitul veacurilor.
Orice religie naște ideologii. Creștinismul, privit superficial și înțeles ca sistem religios, poate sta la baza diferitor doctrine politice. Privit, însă, în ansamblu, creștinismul nu este o religie. El nu se pliază niciunui spectru politic, nu poate merge-n tandem cu nicio guvernare și niciodată nu poate agrea întru totul disciplina vreunei forme de organizare statală, identificând frecvent influiența ”stăpânitorului acestui veac”. De aceea, pentru un creștin conștient de identitatea sa în Biserica lui Hristos, o luptă pentru primenirea aparatului ecleziastic din vremea lui este la fel de legitimă ca lupta cu propriile păcate.
„Biserica Ortodoxă Română a colaborat cu regimul comunist!” - s-a spus răspicat și a devenit o axiomă în haosul României postcomuniste. Vina aceasta s-a generalizat, ajungând să planeze asupra tuturor slujitorilor Bisericii, indiferent de vârstă. Sigur, noi, cei tineri, am putea să strigăm, ca și Profesorul Tismăneanu, că vina nu este ereditară! Un asemenea raționament, ar indica, însă, o pistă falsă. S-ar crede că Biserica, cea care administrează Tainele, trebuie, la rândul ei, să facă o spovedanie.
Dar este, oare, vina aceasta instituțională? Unde s-a aflat mai mult Biserica, cea formată din sfinți și păcătoși, deopotrivă? La chefurile cu securiștii, trăgând sfori și promovând semidocți, sau în pușcării și lagăre, suferind în lanțuri pentru Hristos Cel interzis? Chiar de-am ști aritmetic cum stau lucrurile, n-am putea răspunde la întrebare. În privința victimelor, a celor închiși sau prigoniți pentru credință, lucrurile sunt clare. Acolo, întemnițată, sigur s-a aflat Biserica! Dincolo, la masa compromisului, nu știm ce carte a jucat fiecare. Nu știm câți dintre aceia erau, într-adevăr, ”îmbisericiți” și câți erau puși din-afară pentru a dezbina această împărăție.
Cui se poate spovedi Biserica? Înaintea cărui mogul de presă ar trebui să-ngenuncheze pentru a-și spăla trecutul incriminat de societatea civilă?
Sigur că vor fi fost în cler și lași, și trădători, chiar securiști notorii. De unii am auzit, pe alții îi bănuim; vor fi mulți la care nici nu ne-am gândi. Ce poate face Biserica cu aceștia? Să-i lepede, să-i arunce în groapa cu lei? Oare nu va da ea răspuns pentru toți aceștia, turnători și securiști, ca și pentru tâlhari și prostituate?
În 1990, în primul său interviu ca mitropolit al Moldovei, actualul Patriarh făcea o remarcă justificată: ”în comparație cu alte instituții, laudele Bisericii la adresa regimului au fost cantitate neglijabilă, infimă, niște stropi de apă în comparație c-un ocean. Gândiți-vă la Academie, gândiți-vă la Radioteleviziune, slăvita Televiziune, la Uniunea Scriitorilor...”. Astăzi, după 24 de ani, care din aceste instituții s-a primenit moral? Lista ar putea continua cu universitățile, cu partidele politice, cu Ministerul de Externe, care a păstrat, pe statele de plată, mare parte din diplomații lui Ceaușescu. Toate aceste instituții, cărora li se pot adăuga multe altele, n-au renunțat la angajații care s-au arătat servili regimului comunist, deși o datorie civică le impunea să-și curețe imaginea.
Cerem, însă, ca Biserica să-i denunțe pe cei care-au greșit, să-i supună judecății publice, pentru a-și îmbunătăți eticheta în fața celor care, de fapt, nu o prețuiesc în niciun fel. Însă ea-și îndeplinește vocația de a-l acoperi pe cel care-a greșit și de a-l ridica din păcatul în care-a căzut. Oricât de greu ne-ar fi să înțelegem și, într-o logică seculară, oricât de nedrept ni s-ar părea, Biserica e datoare cu aceeași dragoste și cu aceeași discreție față de victimă, ca și față de călău, față de întemnițat, ca și față de gardian, față de credincioși, ca și față de cei ce o prigonesc.