Un paradis exotic, menţionat şi în legendele greceşti. Un colţ de rai care a dispărut pentru totdeauna sub ape.
Era aşezată chiar în mijlocul Dunării, la trei kilometri de Orşova. Locul considerat unic în lume şi plin de viaţă a fost acoperit, în 1971, de apele lacului de acumulare al Hidrocentralei Porţile de Fier I de pe Dunăre, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu.
Este adevărat că odată cu hidrocentrala s-a realizat şi fluidizarea traficului pe Dunăre, dar la fel de adevărat este şi faptul că sub ape a rămas o poveste de neegalat.
În special
În urma colţului de rai au rămas poveştile. Ada Kaleh înseamnă în limba turcă "Insula Fortăreaţă". Avea numai 1,7 kilometri lungime şi 500 de metri lăţime, fiind populată în special de etnici turci. Era celebră pentru delicatesele turceşti, bijuterii şi tutun, zona fiind scutită de impozit, dar şi pentru parfumul de trandafir, obţinut de localnici. Până în anul 1430, când numele Ada Kaleh a devenit oficial, micuţa insulă a avut mai multe denumiri. Prima dată apare în scrierile mitologice greceşti, fiind menţionată drept „locul în care eroul Hercule s-a luptat cu uriaşul Geryon şi i-a luat cirezile de boi”. Insuliţa se numea atunci Erythia.
Tot aici este menţionat “ţinutul hyperboreenilor”, de unde Hercule a luat maslinul sacru, pentru a-l duce in Olimpia, la Templul lui Zeus...Fortăreaţa de aici, care acum se află pe insula Simian, a fost construită în anul 1689, de armata austriacă, pentru apărare împotriva Imperiului Otoman. Ca un fapt inedit, prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificaţiile bănăţene, care vorbeşte despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 devine cunoscută drept „Ada Kaleh, Gibraltarul de pe Dunăre”.
Paradis fiscal
Din cauza poziţiei strategice a insulei, în conflictul imperiului austro-ungar cu cel otoman insula Ada Kaleh a avut o importanţă deosebită. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a rămas permanent turcilor, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 şi 1791. Având zidurile groase de până la 20 de metri, dispuse în două rânduri, cetatea era foarte greu de cucerit. Se presupune că de pe insula considerată, printre altele, „un paradis fiscal al României”, plecau o serie de tuneluri pe sub apele Dunării, care „corespundeau” pe malul sârbesc. Aici se construiseră şcoli (exista şi şcoală cu predare în limba română şi ore de limba turcă), o ţesătorie, o croitorie, una dintre cele mai mari fabrici de rahat şi halviţă şi, totodată, o fabrică de ţigarete. Mai existau primărie, librărie, cinematograf, poştă, staţie de radioficare, bibliotecă, biserica românească, geamia turcească (unde se afla un renumit covor oferit de către sultan comunităţii din insulă în anul 1904) şi multe altele.
Circula zvonul
Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada Kaleh a rămas posesiune turcă aflată sub ocupaţie austro-ungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Conform mărturiilor celor care au locuit pe Ada Kaleh, în afara turiştilor, insula a fost vizitată, de-a lungul timpului de Carol al II-lea, precum şi de Nicu şi Zoe Ceauşescu, cu doi ani înainte ca „celebrul” lor tată să ia decizia de a o distruge. Încă din 1963 circula zvonul că se va construi hidrocentrala şi că insula va fi scufundată. Primii localnici care au plecat s-au dus în Turcia, încă din 1967...Alţii s-au răspândit prin ţară, inclusiv în Bucureşti. Când s-a ştiut cu certitudine că Ada Kaleh va fi distrusă, oamenii au luat cu ei ce şi cât au putut din bunurile lor, dar lucrul cel mai de preţ, amintirile, în primul rând.
Înaintea creării lacului de acumulare de la Porţile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate. Încercarea reclădirii obiectivelor istorice în aval pe insula Şimian a fost fară succes. Majoritatea locuitorilor s-au mutat în alte regiuni ale României (cum ar fi Dobrogea) sau au emigrat în Turcia. Ideea de a reconstrui insula Ada Kaleh, supranumită şi „Orientul scufundat”, nu a fost însă abandonată.