În anul 1979, când în România s-a reintrodus orarul de vară, eram profesor de franceză într-un sat de lângă Bucureşti. Am încercat să descriu atmosfera. Orice asemănare cu realitatea este intenţionată. Textul, publicat atunci într-o revistă literară, poate fi citit ca un document.
“S-au certat rău sătenii, din comuna Ciocănești , în ziua aceea, la mat. În prima parte, cât a fost coerentă, până să ajungă la jigniri, discuția poate fi rezumată. S-a pornit de la faptul că, în sat, de la prânz încolo nu mai e nici un om învățat. Toți fac naveta:primarul, șeful de post, doctorul, învățătorii și directorul școlii...până și popa – și sunt discuții de fiecare dată - ține slujba de Paște când e încă lumină, ca să prindă trenul de șapte, pentru că altul nu mai e.
Și oameni buni au trecut prin sat, dar nu au rămas pentru că lumea e rea și invidioasă și nu-și vede interesul. Ce rost avea să-l reclame pe fostul director al școlii, care stătea în gazdă în sat? Mare brânză că a venit controlul și a găsit că, în acte, curtea școlii, care e ca vai de lume, trecea drept asfaltată! Sau că, pe hârtie, scria despre clădirea școlii, care nu are toate geamurile și nici uși la două clase, că „este dotată cu încălzire centrală”.
Ce importanță avea pentru Nea’ Haliu, omul de serviciu, că, acolo la oraș, figura pe ștatul de plată ca fochist. S-a schimbat el cu ceva? S-au pus geamuri sau calorifere, s-au pus ușile la loc? Ce folos că directorul ăla a plecat? Așa e rânduiala. Ce primarul nu a strâns de trei ori bani pentru repararea podului...?
Ce bun era Nea’ Stan milițianul! Și deștepții din sat râdeau de el când făcea instrucție cu câinele lup, pe care-l avea în grijă. Stăteau aliniați în front, Nea’Stan comanda „la stânga”, câinele se întorcea corect iar milițianul spre dreapta, încât sătenii spuneau că e câinele mai deștept.
-Descurcați-vă, ăia deștepți, să vă văd acuma ce făceți, a zis gestionarul de mat. Pentru mine e și oarece avantaj că deschid mai devreme și să văd eu ce mi-o face că n-am priceput.
De fapt era nevoie de un om mai învățat să lămurească ce-i cu schimbarea asta de oră, de care vorbea toată lumea. Ce-i drept că se spunea ceva la radio despre economii, de schimbatul ceasului, dar cei din sat nu pricepuseră pentru că , la difuzor, vorbea în cuvinte prea savante. Unele păreri, despre „orarul de vară”, s-au spus: dacă se schimbă ora trebuie să se schimbe și ziua și poate trece cu cinșpe-zile mai departe ca-n 40. Ș-atunci cum se dă pensia și leafa? Sau se-ntoarce cu cinșpe zile și ne ia banii înapoi? Nu se știa nici dacă mai circulă rata. Când plecase din oraș, seful autogării era beat și în loc să-i răspundă soferului dacă mâine se mai circulă și când, l-a înjurat de mamă. -Când o veni trenul de cinci dimineața, cu care mergem la muncă, a întrebat o femeie la magazinul mixt. -Tot la cinci, fă proasto, a zis gestionarul. Dar toți de acolo, ca și la mat, au căzut pe gânduri.
„Când o să fie cinci, mâine dimineață, la ce oră?”
Bătrânele, prin copii, dintre care mulți plângeau, au stârnit panica: nu-i bine asta cu ora, e semn rău și tocmai anul ăsta când paștele cade atât de târziu.
Degeaba stătea tehnicianul agronom cu urechea la difuzor. Acolo spunea ceva de Europa centrală, fuse orare și kilovați, ca să înțeleagă dracu! Mare nenorocire nu avea cum să iasă. O să stea toți acasă. Așa-i mai bine. Și mâine când or veni oamenii cu școală se vor lămuri.
A folosit însă și orarul ăsta de vară la ceva: toți au fost de acord că în sat trebuie să stea și un om învățat. Măcar unul.”