Georges Bizet (1838 – 1875) a fost un idealist, nu lipsit de simțul umorului.
Spune totul despre el acest pasaj dintr- o scrisoare pe care a scris-o unui prieten și colaborator, E. Guiraud, în chiar ultimul său an de viață: „Am visat astă-noapte că eram toți la Napoli, instalați într-o vilă încîntătoare și că trăiam sub un guvernămînt pur artistic. Senatul era compus din Beethoven, Michelangelo, Shakespeare, Giorgione - și toți asemenea. Garda Națională nu mai exista și în locul ei funcționa o orchestră al cărei dirijor era Litolff (H.C.Litolff, pianist și compozitor celebru în epocă – n.m.). Idioților, nenorociților, escrocilor și ignoranților le era interzis să voteze și universalitatea votului era redusă la cele mai mici proporții imaginabile. Geneviève era un pic prea amabilă cu Goethe, dar chiar și în ciuda acestei circumstanțe triviale, deșteptarea a fost teribil de dureroasă.” Geneviève era soția sa – o doamnă foarte specială, fie și numai pentru că i-a servit drept inspirație lui Proust pentru personajul Oriane, ducesa de Guermantes, din „În căutarea timpului pierdut”. Visul lui Bizet este, orice s-ar zice, impresionant: un guvernămînt artistic, în care idioții și escrocii sînt excluși de la decizie, iar brațul armat al statului este, de fapt, o mare orchestră.
De foarte tînăr, Bizet a fost un muzician excelent, apreciat, lăudat și premiat. Totuși, cu o singură excepţie, compozițiile sale nu sînt printre cele mai cunoscute publicului larg. Sigur, cîteva dintre ele sînt superbe, precum: simfonia în do major (scrisă la 17 ani, socotită pierdută chiar de autor și regăsită abia în 1933), opera „Pescuitorii de perle”, suita orchestrală „Arlesiana” (din care, totuși, „Farandola” rămîne unul dintre cele mai mari hituri ale muzicii clasice) sau suita pentru pian „Jocuri de copii”. Dar ele sînt nimic pe lîngă excepţie. Şi ce excepţie!
Bizet a murit la nici patru luni după ce a împlinit 37 de ani. A fost răpus de suma unor boli: o afecțiune a laringelui, cronicizată de fumatul neoprit, la care s-a adăugat un abces netratat care i-a suprimat auzul, urmat de un atac cerebral care l-a paralizat. Moartea a venit ca o izbăvire pentru tînărul compozitor, atît era de chinuit. Nu puțini istorici spun că, dacă ar fi trăit mai mult, Bizet ar fi revoluționat opera. Ar fi putut fi egalul francez al lui Verdi , cred ei. Pe ce se bazează? Sigur, pe ceea ce a lăsat scris în corespondenţă, pe ceea ce mărturisesc apropiaţii lui, dar mai ales pe excepţie. Chiar dacă a murit atît de tînăr, Bizet a apucat să compună opera perfectă: „Carmen”. Premiera ei absolută a avut loc la Paris, la Opera Comică, în martie 1875. Bizet era deja bolnav şi a murit la 3 luni după premieră. A apucat să vadă scandalul pe care opera, şocantă pentru epocă, l-a stîrnit. A apucat să vadă şi criticile unanim rezervate din toate ziarele pariziene. Nu a apucat, însă, să vadă succesul ei colosal. Însă, chiar dacă nu l-a văzut, Bizet a crezut în acest succes. A fost sigur că opera sa va fi iubită şi că este un punct de inflexiune în istoria universală a genului.
Acum vreo 16 ani, la vremea trecerii dintr-un secol în altul, dacă vă amintiți, a fost momentul clasamentelor de gen „cel mai.../cea mai...” din tot secolul. Trei dintre cei mai mari producători de discuri de muzică clasică și de operă ( EMI, Decca și Deutsche Gramophone) și-au unit statisticile și a rezultat că, dintre toate operele înregistrate pe discuri, cea mai vîndută este „Carmen”.
Încîntarea cu care ascultăm această operă nu are limite. Ca la Mozart, muzica este strălucitoare şi intensă de la prima la ultima notă, ca la Verdi, echilibrul între dramaturgie și muzică este perfect, evoluția psihologică a personajelor pe parcursul acțiunii fiind deopotrivă spectaculoasă şi convingătoare, ca la Rossini, temele muzicale se lipesc pur și simplu de memoria muzicală a oricui, oricît ar fi de afon. Admiratorii operei „Carmen” sînt oameni de toate felurile și din toate generațiile: elogii ale acestei opere găsim pînă și la un om imposibil de mulțumit precum Nietzsche.
Înregistrările video sau audio ale operei „Carmen” sînt, cum spuneam foarte multe. Din cîte am ascultat, una mi-a rămas pentru totdeauna la suflet. Este făcută la Decca – înregistrată în vara anului 1975 şi lansată pe piaţă în anul următor. Cîntă Tatiana Troyanos (Carmen), Placido Domingo (Don Jose), Jose van Dam (Escamillo) și Kiri Te Kanawa (Micaela), împreună cu London Philarmonic Orchestra, toți sub bagheta magicianului Georg Solti – un dirijor parcă anume înzestrat cu absolut tot ce-i trebuie pentru „Carmen”. Înregistrarea urmează după ce, începînd cu stagiunea 1972-1973, Solti a condus la Royal Opera House o producţie cu „Carmen” care a avut un enorm succes şi în care au cîntat, în mare, cam aceeaşi garnitură ca cea prezentă pe disc – doar rolul Carmen a fost cîntat de altcineva (Shirley Verret în loc de Tatiana Troyanos). Şi pe scenă (avem înregistrarea audio) şi pe disc, se simte mîna sigură şi dominatoarea a marelui Solti încît îmi vine să spun că, această interpretare este, de fapt, a lui.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor