Uneori nici nu mai știu de ce scriu și de ce îi citesc pe cei pe care eu îi mai citesc. Destul de puțini. Oameni cu care mă potrivesc în disperarea pe care o resimt.
Mi-am câștigat dreptul de a nu-i mai citi și a-i lua în seamă pe toți concetățenii mei, care sunt aidoma cu cei pe care îi descria Trump în discursul său. „În școlile noastre, în redacțiile noastre, chiar și în sălile de ședință din corporațiile noastre, există un fascism de extremă stânga care cere supunere totală.
Dacă nu îi vorbești limba, nu îi execuți ritualurile, nu îi reciți textele și respecți poruncile, atunci vei cenzurat, exilat, trecut pe lista neagră, persecutat și pedepsit.” Ceea ce îi diferențiază pe purtătorii de mesaje sorosiști, (ca să-i subsumăm unui singur termen), autohtoni de cei de peste ocean este chiar memoria colectivă a anilor de tristă amintire, care se transmite următoarelor generații, spre fascinația sociologilor: ”… mai fascinant în această situație este că la unii jurnaliști există ceva în sânge, un virus senzațional, moștenit de la presa comunistă.
La ordin, aceștia ne spun toate grozăviile din lume care se întâmplă sau se pot întâmpla, cu argumente dintre cele mai serioase! Am auzit pe cineva că ne spunea catastrofic că au început să vină (nu știu unde, nu a fost clar) mai puțin asimptomatici pentru că tot mai mulți acum au simptome. Părea că vorbeau două doamne în autobuz și el le-a auzit.
Acesta da jurnalism! Poate însă nu e chiar atât de multă incompetență cum pare, poate că e cazul să ne aduce aminte de Decembrie 89 sau de anii 90.” Sociologul Alfred Bulai intuiește bine. Lucrurile acestea se petrec „la ordin!”. Dar ”la ordin” nu poți face nimic care te poate reprezenta, ca om, sau ca trecere pe acest pământ.
Poate că singurul motiv din care mai scriu este doar pentru a mă convinge că lumea asta, din ce în ce mai urâtă chiar există, că întâmplările prin care trecem din ce în ce mai repede, mai grăbiți, nu sunt, totuși fără nici un rost și că din intimitatea mea agitată și deloc împăcată poate ieși câteodată, chiar dacă foarte rar, o idee pe care cineva, nu contează cine, o va valorifica înspre propriul bine. Mă așteptam ca tinerilor să le pese de ”amănuntul” acesta.
Îndrăgostirea e un talent miraculos - spune Jose Ortega y Gasset în studiile sale despre iubire. Un talent pe care îl posedă anumite făpturi, ca darul de a face versuri, ca spiritul de sacrificiu, ca inspirația muzicală, ca bucuria personală, ca știința de a conduce. Nu oricine e capabil să se îndrăgostească, iar cel ce este în stare de aceasta, nici nu se îndrăgostește de oricine. Foarte puțini oameni pot fi îndrăgostiți și foarte puțini iubiți, scrie Ortega, o frază tăioasă și cutremurătoare…
Nu știu dacă și cum mai iubesc acești tineri neo-marxiști, răsăriți la semnalul lui Soros ca ciupercile după ploaie, dar mi ar plăcea să știu că mai sunt în stare s-o facă. Cert este că pur și simplu nu reușesc să observ la domniile lor nici mare inspirație artistică, nici știință de a conduce. E de observat, totuși o importantă inspirație și un succes incontestabil, pe care îl au, în orice domeniu ar activa: ”talentul” frust a reduce arta la un jalnic divertisment pe care îl trăiesc superficial, dar plenar: o mare bucurie în a hăhăi ”la bere”, pe terase în chiloți și șlapi, arătându-și picioarele păroase, fără să țină seama de cei care au avut proasta inspirație să-și comande o pizza, imposibil de mâncat în vecinătatea unei asemenea ”bucurii” afișate ostentativ.
Proaspăt numit premier, în 1958, generalul de Gaulle se întreba dacă poate fi guvernată, și cum anume, o țară care produce peste 300 de soiuri de brânza. Eu mă întreb, acum, cum Dumnezeu poate fi guvernată atât de rău, și cum anume se mai poate trăi într-o țară care produce de sute de ani aceeași brânză de burduf. „Felul cum ne întrebuințăm timpul liber ne trădează caracterul” spune Plinius cel Bătrân. Nouă ni se tot arată diplome, ni se fac portrete minunate de tineri pregătiți prin școli plătite de părinți cu bani mulți, dar nu ni se spune nimic despre ce anume au făcut și fac aceștia în timpul liber.
„Iertarea e cel mai prețios dar al lui Dumnezeu, nota Papa Pius al XI-lea. Dar cine mai știe să ierte, în ziua de azi, când toată lumea condamnă, și i ar vrea, pe absolut toți, în afară de ei, la pușcărie? E, în toată această atitudine generală de condamnare și de stabilire de vinovății peste tot, o undă de slugărnicie, pentru cine știe să citească printre rânduri, sau printre gânduri. Să fim în acord cu cei puternici, să fim de partea celor care condamnă. Eu am învățat în copilărie și tinerețe că trebuie să fim alături de cei căzuți, să-i compătimim, să nu rămânem nesimțitori la suferința altuia, chiar dacă acesta a greșit.
Neomarxismul dă cu piciorul în cel căzut, cu slugărnicie, rânjind complice cu cel care lovește. Și tot dintr-o anume slugărnicie am ajuns, tot mai mulți dintre noi să ne transformăm în delatori mizerabili, transformând turnătoria într-un act demn de laudă. Așa că slugărnicia a ajuns să fie una din opțiunile cele mai lucide ale acestui tip de om nou. „Ne punem în slujba cuiva îndată ce acestuia i se relevează importanța.
Natura omului este construită pe temeiul servituții, după modelul indefinitului, care ne slujește cu discreție absolută; însă pentru că doar imităm viața, cu iluzia că o trăim dinăuntru - într-un mod confuz știind că ne va duce în cârcă până la sfărșit -, dăm întâietate slugărniciei din instinct, slugărniciei față de ceea ce ni se pare că este important, doctrină sau om. Avem deci nevoie de artificiile terorii obscure pe care o emană principiul importanței în existență pentru a ne rafina instinctul slugărniciei, poate singurul drum care ne-ar putea salva de la obsesia viitorului.
După atâta ură și injustiție, ne vom prăbuși până la urmă în comoția seninătății vicioase, alternativa cea mai comodă la obsesia paradisului social.” Știu și eu, poate că ar trebui, mai ales acum, în pandemie, să ne gândim mai mult la ce spune în citatul de mai sus scriitorul Claudiu Soare. Și la ceea ce nu au curaj să rostească majoritatea dintre noi… Cearta înregistrată și publicată în media, între cercetatul penal, președinte al USR, Dan Barna și o tânără speranță feminină a neomarxismului românesc e relevantă și confirmă tot ce am scris mai sus. „Omul nou” există și tinerețea lui exhală mirosuri fetide.