Muammar Gaddafi a fost, pe rând, inamicul public numărul unu al Occidentului, apoi personaj frecventabil după ce a renunţat la programul nuclear, prieten al lui Berlusconi, furnizor de petrol pentru Europa şi acum, din nou, inamicul public numărul unu.
Dar Gaddafi a rămas acelaşi, deşi faimos pentru toanele şi schimbările sale de atitudine: unii oficiali străini invitaţi pentru convorbiri s-au trezit că l-au aşteptat degeaba la discuţii prin câte un cort din deşert, alţii au plecat încântaţi de discuţii "consistente" cu colonelul în timp ce lumea arabă râdea pentru că imaginile difuzate îl arătau pe Gaddafi picior peste picior şi cu talpa pantofului spre oaspetele său, în semn de dispreţ, un obicei local care le scăpase oamenilor de protocol ai diplomatului străin.
Şi când venea la Roma ca mare prieten al lui Berlusconi, acasă era acelaşi dictator blamat acum de toată lumea, şi conducea Libia cu aceeaşi mână de fier şi prin aceeaşi combinaţie de forţă şi cointeresare pentru a ţine la un loc triburile libiene. Acum, o coaliţie "benevolă", cu mandat ONU, a sărit în ajutorul civililor atacaţi de forţele loiale lui Gaddafi. Dar mandatul ONU este deja controversat, în special pentru că ar lăsa prea mult loc de interpretare, cel puţin în lectura premierului rus, Vladimir Putin, şi a unei părţi a Ligii Arabe, în frunte cu şeful organizaţiei, Amr Mussa. Intervenţia din Libia nu pare gândită până la capăt, iar preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, care şi-a asumat rolul de lider al coaliţiei, riscă să piardă, dacă războiul se prelungeşte, mai mult decât a câştigat la capitolul imagine, în primul rând în plan intern.
Da, este dincolo de orice îndoială că civili libieni erau atacaţi, dar cine sunt liderii rebelilor? Legitimitatea acţiunii din Libia riscă să fie pusă la îndoială dacă, la o analiză mai atentă, publicul european va vedea că liderii rebelilor sunt de fapt tot oameni, până de curând, din cercul lui Gaddafi, în general foşti miniştri. Iar mişcarea lui Sarkozy de recunoaştere ca entitate legală şi reprezentativă pentru Libia a Consiliului Naţional de Tranziţie ar putea să aibă un recul catastrofal de imagine, de vreme ce nu este clar pe cine anume reprezintă membrii săi în amalgamul tribal libian.
Rebeliunea deja are clare conotaţii tribale şi regionale, iar singurul lucru în comun este, cel puţin pentru o parte dintre libieni, alungarea lui Gaddafi. Acesta a reuşit să ţină la un loc, prin metode, uneori dure şi clar prin încălcare a drepturilor omului (după cum au înregistrat ani la rând organizaţii nonguvernamentale din domeniu, dar fără să atragă vreo reacţie politică occidentală), un mozaic de triburi şi interese de cele mai multe ori divergente. Ce se va întâmpla după încheierea intervenţiei aeriene occidentale? Presupunând că Gaddafi renunţă, cine şi cum va conduce Libia? Scenariul egiptean, în care armata asigură o perioadă de tranziţie, nu este posibil pentru că armata libiană nu este o forţă unitară. În al doilea rând, în Libia predomină mentalitatea tribală, spre deosebire de Egipt, o mentalitate încurajată ani la rând de Gaddafi pe principiul "divide et impera". De altfel, încă de la începutul revoltelor au fost vizibile fragmentarea şi diferenţele de opinie, ba chiar lupta pentru conducere, dintre cei care s-au recomandat lideri ai rebeliunii. Nici măcar islamul nu poate fi un liant pentru că religia, deşi exprimată relativ liber în Libia, nu are tenta ideologic militantă din alte ţări din regiune. În condiţiile în care este exclusă o intervenţie terestră occidentală, odată curăţat cerul Libiei, cu ce mijloace vor reuşi rebelii să preia pu terea, de vreme ce în continuare, chiar şi după pierderile provocate de coaliţie, forţele lui Gaddafi sunt superioare din punct de vedere al dotării militare?
Rămâne opţiunea înarmării rebelilor. Dar în acest caz riscă, din nou, să fie pusă sub semnul întrebării legitimitatea intervenţiei occidentale, pentru că e ca şi cum, într-un război civil, Vestul ar alege una dintre părţi. Apoi, dacă rebelii vor câştiga, ce se va întâmpla cu armele care vor rămâne în posesia lor? Odată dispărut liantul revoltei, adică Gaddafi, Libia poate plonja într-un etern război pentru putere între triburi şi clanuri, în care să fie folosite armele occidentale.