Războiul de Șase Zile a fost un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Războiul de Șase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.
Declanşarea conflictului din Orientul Apropiat în iunie 1967 - Războiul de şase zile, cum avea să fie denumit ulterior - a însemnat un adevărat punct nodal al evoluției relațiilor româno-israeliene. România, țară care aparținea „blocului socialist”, dar şi Pactului militar de la Varşovia, îşi permisese cu trei ani înainte să aibă o conduită proprie față de Moscova prin adoptarea „Declarației din aprilie”.
În timp ce țările din spatele Cortinei de Fier au întrerupt relațiile diplomatice cu Israelul, după izbucnirea Războiului de şase zile, România a fost singurul stat din Estul Europei care a menținut relațiile bilaterale oficiale cu guvernul de la Tel Aviv, dovedind o atitudine de „curaj, demnitate, personalitate şi independență”, cum avea să aprecieze preşedintele SUA de atunci, Lyndon B. Johnson . Bucureştiul a judecat corect caracterul ostilităților şi a luat decizia corespunzătoare, a cărei justețe a fost apoi confirmată de istorie. Relațiile româno-israeliene au urmat o cale ascendentă, culminând, peste doi ani, cu ridicarea reciprocă a rangului reprezentanțelor diplomatice ale celor două țări la nivel de ambasadă.
Aceasta este concluzia la care au ajuns istoricii militari români de la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, care în 2007 (la 40 de ani de la evenimente) au organizat împreună cu Departamentul de Istorie Militară al Armatei Israeliene seminarul cu tema „Războiul de şase zile şi lecțiile sale”. Evident, nici acum ca nici atunci politicienii nu au fost interesați de acest subiect fiindcă ei le știu pe toate! Telegrafic. În şedința Comitetului Politic Consultativ (CPC) a Organizației Tratatului de la Varşovia (OTV), convocată la Moscova pe 6 iunie, românii au refuzat să semneze documentul care condamna Israelul ca „agresor”.
Singurii care s-au anunțat doritori să lucreze cu sovieticii la comunicatul comun au fost Ceauşescu şi Maurer. Românii nu s-au înțeles cu sovieticii, iar Bucureştiul a redactat un „contraproiect”. „Textul dumneavoastră este neutru”, le reproşează Nikolai Podgornîi, şeful Sovietului Suprem, „nu putem accepta aşa ceva”. În replică, liderul de la Bucureşti găseşte textul sovietic „inacceptabil”:„Nu suntem de acord să definim Israelul drept agresor”. Procedând altfel, argumentează Ceauşescu, sovieticii vor izola țările socialiste de mişcarea progresistă din Occident. Căci toate partidele comuniste din Occident au făcut declarații publice fără să incrimineze Israelul ca agresor.
După pauză, Ceauşescu anunță:„Tovarăşi, am o problemă principială. Delegația noastră nu poate să-şi însuşească acest comunicat...”. Dar ceilalți îşi continuă vorbirea asupra „imperialismului american” şi „imperialismului englez” din spatele „agresiunii” Israelului. Ceauşescu insistă (şapte sunt intervențiile sale, plus una a lui Maurer), obținând „să fie un comunicat cu denumirea celor care au participat şi pe urmă o declarație unde să fie ştearsă România”. (vezi The Soviet Union and the June 1967 Six Day War De Yaacov Ro’i, și Boris Morozov, Stanford University Press, 2008).
După cum notează istoricul Petre Otu pe 14 iunie 1967, ministrul de afaceri externe Corneliu Mănescu l-a primit pe ambasadorul Egiptului în România, dar și pe ambasadorul Israelului în aceiași zi și le-a comunicat celor doi diplomați că România este neutră și echidistantă în acest conflict. Ușile României se deschideau spre marea diplomație. Iar Israelul nu a uitat niciodată gestul românilor!