Octavian Goga rămîne o figură de neocolit pentru oricine face bilanțul Centenarului nostru. Care Centenar ar trebui să fie, mai degrabă, prilej de tristețe și melancolie, decît de mîndrie și piepturi umflate, prilej de reflecție îngrijorată spre viitor decît ocazie de surle și trîmbițe spre trecut.
Lecțiile pe care le-am primit în această sută de ani sînt grele și dacă avem vreo datorie cu adevărat nu e aceea de a ne lăuda cu unele victorii, ci de a învăța. Există, de pildă, în „Mustul care fierbe”, volumul de publicistică al lui Goga, unele pasaje care nu-mi dau pace și nu mă lasă să trec de ele fără să le subliniez, fără să cad pe gînduri. Iată-l, de pildă, pe acesta:
„Societatea noastră conducătoare, în truda ei de închegare, are firește, destule momente brutale și respingătoare. Valul este inform și deasupra lui plutesc multe apariții meschine. E atîta zgomot împrejur, e aventură uneori, e lăfăială parvenită aiurea, e rapacitate adesea și o largă eclipsă a bunului simț. Ca în casa nouă a unui îmbogățit în pripă care și-a chemat la el rudele, sub acoperișul confecționat de curînd se întîlnesc figuri stîngace și rudimentare. Odată și odată, observatorul de mîine, în opera lui de retrospecțiune, după ce valorile s-au clasat și procreația s-a înfăptuit, își va putea permite luxul să scrie pagini glumețe despre goana contemporană cu care oaspeții grăbiți la banchetul vieții noi de stat se prezintă să pună stăpînire pe tacîmul lor. Sînt așa de sigur că o justiție tîrzie îi va atinge cu verdictele ei, încît ironia iertătoare o putem anticipa de pe acum... Această burghezie care se naște astăzi în labirintul atîtor tranzacții de conștiință, această faună agitată a libertății care și-a însușit acțiuni la bănci și opinii politice trebuie ținută în frîu, ca să nu apuce pe panta povîrnișului moral, scoțînd la iveală, deodată cu triumful clipei și germenul fatal al disoluției. Aici, e, poate, cel mai delicat punct din întregul proces de transformare febrilă care se petrece sub privirile noastre.”
Scris la foarte puțini ani după Marea Unire, în 1923, adică într-un an de-a dreptul mitic pentru strîmta noastră istorie democratică (e anul faimoasei Constituții), de unul dintre cei mai autentici patrioți români, textul de mai sus frapează și înduioșează pe cititorul de azi. Anul scrierii acestui text este important și pentru că, la acel moment, Goga nu era nici pe departe cel pe care, în decembrie 1937, Carol II îl va chema să formeze guvernul, alături de A.C.Cuza. În 1923, Goga era încă atașat valorilor parlamentarismului democratic și era departe de vremea în care, cu expresia istoricului Florin Constantiniu, se va crede un fel de „Duce” sau de „Führer” român. Fragmentul citat de mine înduioșează pentru că nimic din speranțele povestite în el nu s-a împlinit vreodată, de atunci încoace. Niciodată societatea și statul român nu s-au așezat, temeinic, în trebnicie. Acel „odată și odată” nu a venit niciodată. Întîrziind, un fel de amnistie istorică s-a așezat peste nelegiuirile și samavolniciile despre care vorbește Goga. Altele, și mai și, le-au urmat și memoria reține, mereu, răul cel mai recent și-l uită pe cel mai vechi. Îl uită și-l idealizează într-un fel minunat - zic „minunat”, pentru că de-ar fi altfel n-am putea trăi în lume. După generația de conducători ai României anilor ’20-’30, ale căror methne le descrie Goga cu atîta forță sugestivă, a venit alta și mai netrebnică în anii ’40-’50, alta și mai parșivă în anii ’60- ’70, alta și mai coruptă în anii ’80-’90 și uite așa s-a terminat secolul. Niciodată nu a venit momentul în care „valorile s-au clasat și procreația s-a înfăptuit”. De altfel, și acest Centenar este mai degrabă o iluzie decît o realitate, mai degrabă o speranță care ne-a scăpat printre degete decît un proiect atins, realizat, bifat și plasat în arhiva de mîndrie istorică. Sărbătorim 100 de ani de Românie Mare. Dar România Mare a existat doar 20 de ani după ce ea a fost desăvîrșită și niciodată după aceea! Sărbătorim 100 de ani de Românie modernă. Dar, din acest veac, jumătate l-am trăit sub comunism (și o jumătate din această jumătate sub unul precum Ceaușescu pe care, culmea degradării minții românești, nu puțini îl consideră un mare șef de stat!). Tot în acest veac am trecut, zdrobitor, printr-un război mondial. Și dacă în ultimii 15 ani am ajuns să o ducem ceva mai bine, pentru că printr-un noroc istoric de anvergura celui din 1918 am ajuns să fim membri NATO și UE, avem grijă, zi de zi și ceas de ceas, să năruim norocul ca să revenim iarăși într-o Vale a Plîngerii, unde bag de seamă că mult ne place. Vi se pare un veac glorios? Eroic? Măreț? Mie, nu... Revenind la fragmentul sus-citat, este neapărat de spus că frapează prin uimitoarea lui actualitate. Și asupra acestui aspect aș vrea să zăbovesc un pic. Este firesc cumva să constatăm, după decenii ori chiar secole, actualitatea unei capodopere. Unii spun că, de fapt, aceasta e chiar esența capodoperei: rezistența în timp, păstrarea prospețimii și relevanței multă vreme după ce a fost autorată. Descoperirea actualității unei creații, în general, ne dă un sentiment de bine, ne fortifică, ne satisface chiar. E asigurarea peste veacuri că nu sîntem singuri și pierduți cu experințele și gîndurile noastre. Undeva, în trecut, au fost și alții ca noi, ceea ce ne îndeamnă să credem că undeva, în viitor, vor fi alții deloc diferiți.
Actualitatea unui fragment de publicistică însă, ar trebui să ne tulbure. Publicistica este o efemeridă - dacă ea reușește să trăiască, este meritul autorului fără nici o îndoială, dar este și vina (da, vina!) împrejurărilor care nu o lasă să moară. Așa cum opera cea mare are destinul ei îndelungat, publicistica are destinul ei scurt. E la fel de dramatic să vezi o operă mare murind înainte de a fi trăit destul, precum este să vezi o piesă de jurnalism trăind încă mult timp după ce ar fi trebuit să moară. Dacă în primul caz ai sentimentul sfîșietor al unui tînăr care moare înainte de vreme, în al doilea caz ai sentimentul înfricoșător că întîlnești un zombie. În mod normal, „Mustul care fierbe” ar fi trebuit să-și piardă cu totul actualitatea în următorii 20 de ani de după scrierea sa, nicidecum