Criticul muzical Octavian Ursulescu l-a întâlnit săptămâna trecută pe Johnny Răducanu. N-avea cum să ştie că era pentru ultima oară..."Se foloseşte, în cazul tuturor deceselor, expresia - vestea a căzut ca un trăznet - şi, culmea, chiar că aş fi fost tentat s-o folosesc, pentru că ne întâlnisem săptămîna trecută!", a povestit acesta pentru EVZ.
"Acum chiar că nu-mi vine a crede că l-am văzut, atunci, pentru ultima dată în viaţă. Plecam din redacţia revistei "Actualitatea Muzicală", situată la demisolul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. O zi frumoasă, călduroasă, iar la ieşire, pe cine văd? Pe vechiul amic Johnny, odihnindu-se pe treptele de marmură. Era evident că aştepta pe cineva. Ştiam că este bolnav, de aceea am abordat subiectul cu degajare şi veselie forţată: "Cum te mai simţi, bătrâne?". Mi-a replicat, în stilul caracteristic: "Tic-tac, ca la biliard. Dar tu, puştiule?". După care a vrut să ştie, ceea ce m-a surprins, câţi ani am împlinit, concluzionînd cu mirare că se aştepta să fiu mai tînăr! Am mai vorbit, de una, de alta, l-am felicitat pentru mutarea petrecută nu cu multă vreme în urmă, promiţându-i că-l voi vizita în curând. Asta pentru că în garsoniera din Banu Manta fusesem de multe ori, pentru a-i duce reviste de jazz şi pentru a face interviuri. Se mira mereu că reuşesc să strecor câte ceva despre artiştii români în străinătate (numai eu ştiu câte "interviuri" am avut de dat pentru asta!), bălăcărind fără să se ferească regimul şi comunismul. Se bucura pentru fiecare articol, povesteam ore în şir, se aşeza la pianină, îmi dădea detalii despre imaginile din fotografiile de pe pereţi, depăna amintiri despre legenda jazz-ului american, Willis Conover, ca şi despre toţi cei de peste hotare care i-au apreciat arta".
Johnnhy se numea Răducan(u) Creţu Ursulescu îşi aminteşte cum îi povestea Johnny despre familia lui. "În aceste mini-serate ale noastre mi-a vorbit de familia lui de lăutari brăileni, Creţu, pentru că e bine de ştiut că acest "Johnny" a fost mica lui sfidare în acele vremuri, adoptând un nume americanizat. În realitate el se numea Răducan(u) Creţu, prenumele lui fiind un alint pornind de la Radu (este şi cazul fostului mare portar de fotbal "Rică" Răducanu, pe care de fapt îl cheamă Răducanu Necula). Garsoniera aceea era micul lui univers, plin cu partituri, fotografii, reviste, discuri şi mai ales cu amintiri. Nu o dată îmi spunea, în ultimii ani, că este o ruşine şi o mizerie că a ajuns, după mai bine de cinci decenii de carieră, să primească o pensie de cîteva milioane de lei..."
Casa lui Johnny muzeu al jazz-ului? "Doar brăilenii săi nu-l uitaseră: în fiecare an avea consacrat un portret amplu în programul de sală al festivalului internaţional de muzică uşoară "George Grigoriu", alături de alţi muzicieni faimoşi de pe acele meleaguri. Ştiu că la înmormântarea lui Johnny va veni directoarea Centrului de îndrumare Brăila, Maria Puşcaciu".
Revin la întâlnirea de săptămâna trecută. Există la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, la casierie, un om extraordinar, care îi iubeşte pe muzicieni, îi protejează pe cei vârstnici, e la curent mereu cu nevoile lor. De la dânsa am aflat că Johnny se simţea ceva mai bine după dializă şi că, din convorbirile purtate cu bunul său prieten, acesta a amintit de existenţa unor nepoţi. Alături de Jhonny, în ultimii ani a stat o femeie minunată, discretă, căreia frumos ar fi să-i respectăm durerea şi intimitatea, Mirela Adăscăliţei. În ziua aceea mi-am luat rămas bun de la Johnny. Încadrat de bunele sale prietene, Maria Epuraş şi Mirela Adăscăliţei, s-a îndreptat, cu pas uşor şovăielnic, către restaurantul aflat chiar lîngă Uniunea Compozitorilor; am aflat că acolo a fost în verva-i obişnuită, tonic şi glumeţ. Aşa îl voi păstra în amintire şi eu!"