Andrei Pleșu este dintre cei care cred că ”nu se poate spune în mod profitabil prin cuvinte” ceea ce muzica și arta plastică spun prin limbajul lor specific. Scriind sau vorbind despre muzică ori despre artele plastice, ”poți da informații tehnice, poți înșirui metafore, dar orice ai face, rămîi exterior obiectului pe care îl comentezi”, scrie Andrei Pleșu pe pagina a patra a cărții ”Octave paralele” de Valentina Sandu – Dediu. Totuși, mărturisește autorul ”Călătoriei în lumea formelor”, cartea aceasta îl face să nu mai fie atît de sigur că, iată, nu se poate vorbi ”profitabil” despre muzică. Într-adevăr, cartea Valentinei Sandu – Dediu este un argument puternic să te răzgîndești dacă, asemenea lui Andrei Pleșu, crezi că nu se poate vorbi/scrie ceva esențial despre muzică, în siajul muzicii. Dincolo de explicațiile tehnice ori de ”înșiruirea de metafore”, cuvintele bine și competent folosite pot lumina direct opera, pot sugera înțelesuri care scapă, pot deschide receptorului sensibilități altfel închise. Voi reveni la această fascinantă temă cît de curînd. Astăzi nu vreau să discut convingerea lui Andrei Pleșu, ci să semnalez motivul care i-a provocat fisura.
”Octave paralele” grupează în trei capitole (”Invențiuni în opt tonalități”, ”Rapsodii pe opt teme” și ”Solouri”) precedate de un preludiu, texte ale Valentinei Sandu - Dediu unite, după cum mărturisește autoarea, de firul roșu al întrebării asupra ”rostului muzicii, muzicologiei, limitele și deschiderile ei”. E limpede că rostul muzicologiei nu se împlinește în sine, ci în afara ei. ”Octave paralele” dovedește cît se poate de convingător că ieșirea din perimetrul strîmt și rece al strictei specializări este soluția pentru revitalizarea unui domeniu cam prăfuit în academism. Plasarea muzicii în context cultural, istorico-politic chiar, este ceea ce aduce vitalitate și relevanță muzicologiei. De aceea, pentru cititorul meloman, această carte vine ca o binecuvîntare.
În spațiul public românesc, discursul despre muzică este fie ultra-specializat de nu înțelege nimeni nimic, fie liric, intimist, ”de suflețel”. Ai impresia că în România de azi scriu despre muzică doar doctorii în muzicologie care vor să țină domeniul într-o sferă inaccesibilă marelui public și domnișoarele sensibile, dedate suavelor dulcegării liceene. Însă, cea mai mare parte a publicului meloman este exact între cele două ”nișe”. Paradoxal, pentru imensa majoritate a iubitorilor muzicii ai impresia că nu scrie mai nimeni. Precizez din capul locului că nu vorbesc aici despre cronicile concertelor ori înregistrărilor de pe piață, producții fatalmente destinate consumului imediat, ci despre texte de substanță, a căror miză este înțelegerea muzicii ca fenomen cultural, intelectual. Există în ”Octave paralele” exemple excelente despre scriitura pe care o evoc în această minusculă lamentație. De pildă, cel despre caracterul ideologic al muzicii dodecafonice (teribila invenție a lui Arnold Schoenberg). În anii ei de glorie, imediat după cel de-al doilea război mondial, această muzică era percepută ca fiind „de dreapta” în spațiul est-european și ”de stînga” în Occident. Era, de fapt, o muzică revoltată, atît de șocantă pentru imensul edificiu ”clasic”, încît toată lumea o precepea ca fiind împotriva ”establishmentului”. De aici și atribuirea unui caracter ideologic atît de diferit în funcție de reperul major al organizării socio-politice. Sigur că era cu mult mai periculos să fii socotit „de dreapta” în Est decît să fii socotit ”de stînga” în Vest, dar acest detaliu conjunctural nu ne împiedică să constatăm că, de fapt, dodecafonsimul, în sine, este fără de ideologie. Valentina Sandu - Dediu mărturisește că a fost uimită să găsească undeva, în ”Muntele Vrăjit”, observația că muzica este un act politic. În timp, pare a-i da dreptate lui Thomas Mann, cu mențiunea că nu muzica este ideologizată, ci societatea care o ascultă - dar ce altceva este muzica decît ceea ce auzim? Un alt text remarcabil, mi se pare a fi cel despre legătura dintre retorică și muzică, urmărită anume de marii compozitorii clasici. Arta de a vorbi în public nu putea fi departe de arta de a cînta în public. Cineva îmi spunea zilele trecute că marele actor și profesor de actorie Dem Rădulescu spunea studenților săi despre operă că este genul în care pasiunile sînt atît de pure și de intense încît actorii nu se pot opri să cînte în loc să vorbească pur și simplu. Marile adevăruri nu se pot livra decît în formă incantatorie. Valentina Sandu - Dediu urmărește într-un discurs splendid cum clasicii au respectat aceste precepte, dar și cum romanticii au rupt cu clasicimul și în această privință, cînd au socotit că muzica trebuie înainte de orice să impresioneze și nu să livreze epifanii mai mult sau mai puțin religioase. Secolul XX, este de părere autoarea, recuperează cumva retorica clasicismului și, împletind-o cu experiența acumulată de romantism, naște o nouă muzică, de sinteză. De neuitat este și textul despre legăturile dintre muzică și coregrafie, ca și cel despre wagnerienii bucureșteni.
”Octave paralele” (vă las dumneavoastră plăcerea de afla din carte de ce Valentina Sandu - Dediu a ales acest titlu) reușește să producă cititorului o bucurie a lecturii pe care prea puține pagini românești de gen o stîrnesc. Așa că bucuria e cu atît mai mare.
PS Urmare a solicitării multor cititori ai articolelor mele, voi redeschide de astăzi secțiunea de comentarii. Ea va fi, însă, drastic moderată. Vor apărea doar acele comentarii care spun ceva relevant despre tema în discuție, iar eu voi fi încîntat să le și răspund, stablind astfel un dialog cu cititorii mei. Mărturisesc că acest dialog mi-a lipsit în ultimele luni.
Nota redacţiei: ”La cererea autorului, forumul de comentarii al acestei rubrici va rămîne închis. Cititorii care vor să-i transimită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la online@evz.ro. Vă mulțumim.”