Are mâinile zbârcite și negre; de ani și de muncă. Puse peste bluză, poalele și prosoapele albe ca spuma laptelui par o pictură.
Prea realistă. „Am aici totul, toate mi-s gata. Și hainele de drum și alea de trebuință.” „De ce vă gândiți la asta? Lăsați că s-or griji cei care se ocupă.” „Apăi, dragă, nu-i chiar așa. Că ei, copiii și nepoții, nu trebuie să aibă grija asta.” „Bine, dar de ce vă gândiți la asta? Că nici bolnavă nu sunteți.” „Pentru că e normal, că doar n-oi trăi cât dealurile. Eu, rostul pe lumea asta mi l-am făcut. Azi-mâine fac 90 de ani și cred că s-or uscat toate.” „Vă e teamă?” „Nuuu, cum să-mi fie teamă?! Nu mi-o fost mie teamă să trăiesc, nu mi-o fost în război, de ce sămi fie acuma?” „Tocmai, că dincolo ne așteaptă ceva necunoscut.” „Asta așa-i, că nimeni nu s-o-ntors să spuie de-i bine sau rău. Da’ eu cred că dacă e răsplata pentru ce-am făcut pe pământ, mi-o fi bine.” „Dar de zugrăvit de ce mai zugrăviți?” „În fiecare an văruiesc casa. Că vin muierile la priveghi și știi cum se uită și mă vorbesc. Eu niciodată nu am fost leneșă.”
Mi-a povestit despre viață și despre frumusețea și valoarea fiecărei clipe, mi-a spus că aceia care sunt disperați că pleacă nu au reușit să se bucure de viață. Nu a folosit nici măcar o dată cuvântul „moarte”. A vorbit simplu, fără a-și alege cuvintele, dar în expresiile ei am intuit sursa multor citate motivaționale, de care e plin Internetul. I-am spus. „Apoi, degeaba le citești, dacă nu le trăiești!”, mi-a răspuns.
După câteva ore m-am ridicat să plec. „Te petrec până la poartă.”
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.