La spital, în fața unui cabinet, o țigancă (gaboriță) cu doi copii cam de aceeași vârstă, 6-7 ani.
Amândoi, frumoși foc. Unul, cel bolnav, cumințel, tot ofta. Mama nu mai știa cum să-l copleșească, oblojească. Celălalt, drac împielițat. Se vedea clar că este gelos din cauză că atenția mamei era canalizată spre cel bolnăvior. Se ocupa și de el, în sensul că-l amenința că nu-i mai ia nimic dacă nu se potolește. Nici nu o băga în seamă. La un moment dat, țiganca-i spune celui sănătos să aibă grijă de fratele lui că ea are o treabă și dusă a fost. Și a început cel sănătos să se comporte cu fratele lui exact cum se comporta mama: îl giugiulea, îl mângâia, îl încuraja, îl pupa. Mă gândeam că femeia a plecat în lume și am ieșit să mă uit. Era la două coridoare distanță. „Are grijă de el, nu?”, m-a întrebat. „Da, are”. „Foarte bine”. Eu sunt convinsă că femeia asta nu a fost la cursuri, să dea o căciulă de bani să audă citate motivaționale și uite cum știe să-și responsabilizeze copiii.
Și mi-am amintit că acum doi ani am fost la un curs despre mamele - femei de carieră vs. mamele- mame. Și a fost adusă și o gaboriță. A ascultat ea vreo două ore discuții elevate. Când i-a venit rândul să spună ceva, a zis doar atât: „Eu cred că copiii acestor doamne au probleme pentru că nu au fuste de care să se țină, că doamnele au pantaloni sau fuste scurte și strâmte”.