În ochii părinților copiii, chiar maturi fiind, rămân aceiași prichindei. Problema este când acei copii, deveniți adulți, au rămas la vârsta mintală când purtau știința vieții în ghiozdan.
Trăim cu toţii într-o ţară şi o lume în care orbii nu mai sunt orbi, ci nevăzători, surzii au deficiențe de auz, ologii sunt persoane cu dizabilități locomotorii și nebunii sunt pacienți cu afecțiuni psihice. Cuvintele clasice sunt înlocuite cu expresii golite de conţinutul denotaţiei lor. O lume în care Eminescu ar fi amendat sau chiar băgat la pușcărie pentru că a spus, în versurile sale, ospiciu, balamuc sau casă de nebuni unui așezământ destinat oamenilor cu afecțiuni psihice mai mult sau mai puţin vindecabile. Până şi sintagma „handicapat psihic”, dacă o foloseşti, îţi poate atrage anatema nu ştiu căror entităţi care veghează, inchizitorial, la combaterea oricărei discriminări. Unele iluzorii. În viața asta strâmbă, în care cuvintele sunt schimonosite și schingiuite „politically correct”, trăiesc niște copii „diferiți”. La Şcoala Gimnazială Specială nr. 5, de pe strada Turturelelor, din Bucureşti, învaţă să trăiască şi să comunice 206 copii cu afecţiuni speciale, din care 150 sunt aşanumiţii „irecuperabili”. Au între şase şi 16 ani, dar mintea lor s-a oprit undeva la nivelul unui preșcolar de cinci ani. Nişte copii.
„«Ce vrei tu să te faci când o să fii mare?». Răspuns: «Dicționar!»”. RĂSPUNS DE COPIL CU AUTISM
„Taxiul cu Bomboane” pentru copilașii speciali
E forfotă mare în şcoala copiilor speciali. Se apropie ora unu după-amiaza şi urmează repetiţia pentru un spectacol în care protagonişti vor fi elevii. Activitatea se numeşte „Socioterapie prin teatru”, este finanțată de primăria Sectorului 3 și coordonată de „Asociația Taxiul cu Bomboane”, condusă de un nene inimos, Cristian Roman, fost taximetrist, de 58 de ani care, de doi ani, îşi dedică tot timpul său copiilor bolnavi. Tot felul de copii bolnavi. A fost pentru ei, și este, pe rând, clovn, Moș Crăciun, măscărici, pirat, fantomă sau te miri ce altceva. Un fel de tată sau bunic adoptiv, care numai pe Tarzan n-a făcut, ca să smulgă un zâmbet micilor suferinzi. Directoarea Florentina Matache – profesoară de „Activităţi pre-profesionale”, ţine morţiş să ne explice: „Noi avem copii de la clasa 0 până într-a opta. Cei cu deficiențe severe fac doi ani în plus, a IX-a și a X-a. Adică cei cu handicap sever, foarte greu de integrat în societate”. Este vorba de viitori adulţi care vor avea nevoie de asistenţi personali. „O parte din ei au nevoie în permanenţă de cineva care să-i ajute la nevoile lor curente”, oftează directoarea. Adică să-i spele, hrănească, să-i ducă la toaletă şi să-i treacă strada.
„Am 13 ani și, la școală, îmi place la «română». Că îmi place de Ștefan cel Mare”. COSMIN, copil cu deficiență mintală
„Dacă vrei să-i păcăleşti se prind imediat!”
Cristi Roman a adus cu el o pungă cu dulciuri: „Aşa îi mobilizăm pe copii. Urmează să cânte, să danseze şi să recite poezii. Iar ei, deşi au vârste biologice între 6 şi 17 ani, au o vârstă mentală undeva între cinci şi şapte ani”. Cel ce va lucra cu copiii este Ninel Petrache, un actor pe jumătate ţigan pe jumătate turc, originar din Babadag. „Lucrez cu copiii de 12 ani și cu adulți doar de opt. E mai greu cu oamenii mari, că ei au multe probleme... De asta trebuie să te detașezi. Cu copiii trebuie să fii cât se poate de sincer. Dacă vrei să-i păcălești se prind imediat”. Ninel e regizorul, scenaristul, coregraful şi totodată unul dintre actorii show-ului în care vedete vor fi copilaşii cu probleme mentale. „Taxiul cu bomboane” e pus pe glume: „Se va juca cu casa închisă şi se va intra numai pe bază de invitaţii”. Va urma o adaptare după Scufiţa Roşie în care aceasta, contrar poveştii, se împrieteneşte cu Lupul cel Rău. În program sunt numere de pantonimă şi dansuri de la muzică ţigănească la rock şi latino.
Fericirea dansului din buric
Două duzini dintre copiii școlii speciale, împărțiți în două grupe, abia așteaptă să se dea în spectacol. Sunt tolăniți pe niște saltele, în sala de sport. Ninel îi antrenează imediat: „Copilașii mei, ia să vă văd… Cu ce începem noi înainte”. O fetiță se repede: „Încălzireeee!”. Mișcările pe care le imprimă “actorilor” sunt cam ca cele de înviorare. Un soi de gimnastică. Din difuzoare susură un cântecel oriental ritmat. Se adună într-o horă și fac „șarpele” din mâinile împreunate. Se lasă cu o dănțuială ca la discotecă, semn că dansul din buric e pe gustul lor. Când se termină melodia aplaudă fără să-i roage nimeni. Râd, fericiți. Ai râde și tu, dacă n-ai știi... „Bravo!”, strigă cu toții și se întind, cuminți, pe saltele. Ionuț și Denisa sunt cei mai mici din sală. Au șapte ani și sunt în clasa I. Ambii sunt autiști. Se dau tumba.
FOTO: „Domnișoară, dansați cu mine?”
Meniu normal într-o școală „anormală”
Cristian Roman jonglează cu nişte napolitane şi le aruncă fix în poala prichindeilor. Din când în când mai greşeşte şi copilaşii se prăpădesc de râs. „Au primit toţi?”, verifică “Taxiul cu Bomboane”. „Da! Da!”, se aude, în cor. Câţiva sunt de altă părere: “Nu! Nu!”. Mai vor şi Cristi suplimentează raţia de dulciuri.
Pe cel mai mare „artist” îl cheamă Mario, merge pe 14 ani. Provine dintr-o familie “defavorizată”. Adică, pe limba noastră, săracă. „El poate că s-ar fi descurcat într-o școală normală, dar cu «profesor de sprijin». Aici are trei mese pe zi, e supravegheat și e mai bine pentru el”, explică doamna Carmen Stoicescu, educatoarea sa. De dimineaţă, copiii au primit un sandwich cu brânză şi o ciocolăţică, la prânz au mâncat ciorbă de pui, sote de mazăre cu şniţel din piept de pui, un desert, iar seara îi aşteaptă un pachet de biscuiţi şi pâine cu unt şi gem. Mâncarea se face în bucătăria şcolii.
Duetul Mario-Denisa
„Antonio nu mai bate în tamburină”, îl ceartă Jeni pe un coleg mai mic. Amândoi au o întârziere în dezvoltare. „A rămas orfană de mamă în vară și a suferit mult. Încercăm s-o înveselim”, se întristează profesoara-educatoare Carmen Stoicescu. Mario e solistul unui cântecel ritmat de tamburine şi alte zdrăngănele. Se grăbeşte, iese din linia melodică şi puştii se distrează teribil. Când termină, îl aplaudă. La următorul număr participă toată gașca. Fredonează melodia lui Dorian Popa și a Laurei Giurcan, „Fanele mele”. Fetele sunt cele mai vocale, în timp ce băiețeii se hârjonesc între ei.
Ninel, ca un regizor veritabil, îi instruiește pe Denia şi Mario, care urmează să interpreteze o scenetă în care fata a întârziat la întâlnirea cu prietenul ei. Mario o așteaptă pe Denisa pe un scaun. Mimează dezamăgirea. Denisa mimează și ea părerea de rău. Se face că plânge. Pe Mario îl umflă râsul. Se sparg de râs cu toţii. Aşa e şi în viaţă.
S-a născut cu autism şi fără tendoane la picioare
„Ți se par în regulă, dar să știi că mulți dintre ei nu pot să numere decât până la cinci”, explică Cristian Roman. Alții, însă au o memorie remarcabilă. Mai exact, unii dintre autiști. Alexandra, de opt ani și jumătate, se dă în spectaol și îi iese bine. Piesa ei de rezistență este „Cântă cucul în Bucovina”. Se mai împotmolește, dar îi mai suflă versurile Ninel. După o oră, vine o altă grupă de copii. Aici sunt și trei cu Sindrom Down. Sunt ușor de recunoscut. Au peste zece ani, dar se țin de mână, cuminți, ca niște copii de grădiniță. Cristian Roman e luat în brațe de Dana și strâns voinicește. Are 12 ani, e autistă și are și un handicap locomotor. Abia merge, că s-a născut fără niște tendoane la picioare. Culmea, așa bolnăvioară cum era, a fost înfiată, crescută și îngrijtă, de când era bebeluș, de niște oameni cu suflet uriaș. Când zâmbește e absolut superbă. „S-o vezi pe Facebook! Zici că nu are nimic!”, se minunează „Taxiul cu Bomboane”.
Copiii care nu vor pleca de acasă
Ninel Petrache îi încinge pe toţi la o horă moldovenească la care se prind şi câteva profesoare şi „Taxiul cu Bomboane”, împreună cu febleţea sa, Denisa o puştoaică de 11 ani, cu Sindrom Down. Pe spatele tricoului unui puşti scrie: „I’m Bart Simpson, who the hell are you?”. Cornel, de 12 ani, cântă, fără acompaniament, melodia lui Smiley, „Acasă”:
„Vreau să cânt, să visez și să râd, Să nu uit să mă joc, câteodată. Și-atunci când în lume voi pleca, Să nu uit să mă-ntorc acasă”.
Cornel nu va pleca în lume niciodată. Urmează o zbânţuială colectivă pe celebra „Lambada”. Ninel o are ca parteneră pe Ana, şi ea cu Sindrom Down.
„Mima” e pentru toată lumea
Finalul aparţine cunoscutului joc „Mima”. Atât doar că au voie să scoată şi sunete, dar nu cuvinte. O fetiță mimează o bucătăreasă, o alta face pe chitarista de rock, un băiețel interpretează un boxer și altul un pescar. Cel mai șmecher a vrut să mimeze un tigru, dar i-a ieșit mai degrabă un broscoi, spre amuzamentul asistenţei. S-au prăpădit de râs. Oana are 12 ani şi are Sindromul ADHD. Spune, timidă: „Îmi place teatrul…”. Apoi, se ruşinează. Carmen, asistenta maternală care o îngrijește încă de când era în scutece, spune că e mai mereu neliniștită, că nu se poate concentra și se agită din senin. Acum, după zbânţuială, Oana e mult mai liniştită. O pupă pe tâmplă pe Carmen, „mama” ei.
Ziua lui Andrei
Vine și momentul despărțirii de Ninel și Cristi. „Ce-am făcut noi, azi, la teatru?”, întreabă Ninel Petrache. Răspunsul vine la unison și e dezarmant de sincer: „Foarte bine!”. Copiii îl iau în brațe pe Ninel. Ninel stă să-i dea lacrimile. Își aduce aminte că e ziua lui Andrei, care a împlinit 12 ani. E frumos de pică, dar abia articulează câteva cuvinte. I se cântă „La mulți ani” și primește o carte. Andrei e fericit.
Cei ce doresc să ajute acești copii, precum și alții minori suferinzi din cauza altor maladii, cum ar fi cancerul, o pot face donând în conturile „Asociației Taxiul cu Bomboane”. IBAN cont RO: RO75 CECE B30930RON4291146 IBAN cont EUR: RO75 CECE B309C1EUR4291300