Sintagma „o țară luată mereu prin surprindere” îi aparține lui Klaus Iohannis. Președintele nu s-a remarcat vreodată prin știința lansării vreunei butade nemuritoare, în stilul Winston Churchill, așa că nu știu dacă raționamentul a apărut după ce a urmărit cu atenție și îngrijorare sau și l-a însușit din anturajul consilierilor.
Fapt este că vorbele au fost rostite la puțin timp după tragedia de la Colectiv și au avut masă, greutate și miez. Remercabil, mai ales că au ventit din zona discursului arid și inconsistent al politicii. La mijlocul săptămânii, România a fost luată din nou prin surprindere. Drama petrecută la metrou a pus în mișcare, în mod firesc, emoții. Și aceleași întrebări: ce se putea face?, cum se putea preveni?, dacă se putea, ce e de făcut ca să nu se mai repete? Chiar și în obișnuința viiturii zilnice a știrilor negative și fataliste, vestea crimei de la Dristor a fost greu de digerat. Mai ales în contextul în care expunerea faptelor a fost dublată de imagini șocante. Am aflat că ar fi nevoie de mantinele la metrou, de securitate pe bune, de camere de supraveghere care să fie supravegheate la rândul lor, iar persoanele cu probleme psihice să fie îngrijite pe măsura pericolului pe care îl reprezintă. În 2004, după accidentul de la Mihăilești am aflat că azotatul de amoniu poate face ravagii. În 2013, un copil a fost sfâșiat de câini și am avut revelația maidanezilor care făceau legea pe străzi. În 2015, în urma tragediei Colectiv, am descoperit că nimic nu funcționează cam pe nicăieri.
Nu putem preveni, dar de multe ori nu ne pricepem nici să tratăm. În urmă cu câteva luni, un azil de bătrâni a luat foc. Unitatea n-avea autorizație de securitate la incendiu și mai departe, orice discuție se suspendă, pentru a nu se afunda în penibil. „Viața e complexă și are multe aspecte”, una dintre replicile celebre și cinice ale peliculei „Filantropica”. Matematic vorbind, viața are multe variabile și nu toate pot fi anticipate. Mai ales în „țara luată prin surpindere”, unde se improvizează de pe o zi pe alta și se fuge de răspundere ca la 110 metri garduri.. „Vrem o țară ca afară”, dar rămânem în paradigma lui Nicolae Iorga: „Un popor cu ochii spre Occident și cu picioarele bine înfipte în Orient”. Globalizare, europenizare, dar după regulile noastre laxe. După ce am văzut și am trăit atâtea, e bine că mai avem resurse de-a fi luați prin surprindere. A auzit de multe ori teoria unora, care susțin că Belgia, Danemarca ori Norvegia „sunt țări plictisitoare și că, până la urmă, e mai bine la noi”. Așa si este. Cu ce te-ar putea surprinde o țară funcțională față de una perfect nefuncțională? Viața devine depresivă, anticipabilă și anostă.
Evoluția înseamnă și să poți să prevezi neprevăzutul, într-o marjă de eroare mai mică sau mai mare. Iar pentru asta îți trebuie viziune, altruism și competență. Ajuns în SUA, la Washington, la începutul anilor 80, fostul mare fotbalist și antrenor Johan Cruyff, născut în Olanda, a rămas impresionat de organizarea de peste Ocean. În cartea biografică, batavul povestește că, ajuns în capitală, a fost nevoit să încheie tot felul de asigurări. „Inclusiv pentru scările din fața scării, în cazul în care cineva ar putea susține că a alunecat pe o coajă de banană și te dă în judecată”. Un geniu al organizării sportive, Cruyff descoperise simțul de anticipație al americanilor și organizarea ce tindea spre perfecțiune. Departe de-a idealiza orice sistem, erodat de propria-i vulnerabilitate, se poate spune totuși că, pe la alții, „lasă, că merge și așa” e greu de adaptat ca să fie înțeles.