Un român plecat în Canada și întors „acasă”, în vizită după zece ani, povestea că acolo încearcă, pe cât posibil, să-și evite conaționalii. „Dom’le”, zicea omul, „Prefer să mă văd cu vecinii mei greci, evrei sau ce-or fi ei, decât cu români! Atâta se plâng, că mă bagă-n depresie…”.
Românii sunt imaginați ca niște triști pe care mai degrabă vrei să-i eviți, când emigrezi. Ești chiar sfătuit de – ironic – tot niște români, să ai grijă cu cine stai de vorbă. E invidie. E „mâncătorie”. Oamenii, cu mici excepții, nu o duc excelent. Se descurcă, doar. Există pătura superioară, universitarii, calificații profesional, „vârfurile”. Renumele nefast al diasporei nu e dat, totuși, de vârfuri. E dat de văi. Și văile adună smegma identității etnice punctată de obligația, relativ onorabilă, de-a face bani pentru tine, dar și pentru niște guri sărmane rămase acasă. Nu te-ai dus în bejenie de drag. Te-ai dus de greu. O dată pe an, vara, se întorc cocorii la sursa nefericirii lor, prilej cu care auzi de Pământul promis, de lapte și miere, de cât de bine e, vezi mașinile lucind (niște sărmane rable, într-o bună proporție), admiri țoale, caști gura la povești. O fi bine, ce bine-a fi, să trăiești în Spania, în Italia, în Germania, Franța, ș.a.m.d., sau – dacă ești cu adevărat plecat – America.
Rememorează locuri, dar au uitat de oameni
Migranții cutreieră, judecă, apreciază România la întoarcere cu ochi critic. Impietează aceleași lucruri, aceleași clișee. Că-și dau seama, or ba, îi persecută pe cei rămași acasă. Le remarcă mizeria, răutatea, praful de pe pereții bojdeucii. Și apoi pleacă de unde-au venit. Ajunși acolo, o proporție surprinzătoare, dacă ai răbdare să aștepți, vor trece într-o fază melancoloidă a confuziei lor identitare. În grupurile de pe rețele de socializare apar fotografii, poptămășenii, bancuri cu ardeleni, imagini cu sarmale și poale în brâu, reminiscențe de la Babele sau dintr-o vacanță pierdută prin Apuseni. E un semn de clivaj social profund. Dar unde-i realitatea? În general, memoria colectivă a diasporei se referă mai mult la geografia României și mai puțin la cultura ei. Ca să nu vorbim de societate. Foarte puțini, dacă vreunul, dintre cei restabiliți pe meleaguri străine regretă oamenii pe care i-au lăsat, în manifestarea publică a nostalgiei lor. E ca și cum pe oameni îi neagă, îi repudiază. Oedipian, își „omoară”, părinții. Ba chiar, vine o vreme când schisma e completă, România plecatului, ce-a pe care-a lăsat-o în urmă, devine un tărâm de basm, un car cu boi de Nicolae Grigorescu vidat și de boi, și de Grigorescu. O spoială anonimă, cristalizată în memoria exilatului, pe care-o șlefuiește și o tot șlefuiește până patina strălucește aurifer, deși e făcută din alamă. Evident, există și excepții de la această regulă printre compatrioții noștri auto-exilați.
Limba pierdută
Privește cât de grabnic se stâlcește limba maternă a fugaciului de România. N-a trecut mult, poate nici măcar un an de la relocarea lui și se opintește la deal cu gramatica natală. Dacă limba română e o melodie la care ți-ai acordat urechea încă dinainte să vezi, n-ar trebui să fie atât de ușor de uitat, nu? Și totuși se uită. Se uită pentru că, în interiorul străinătății, omul se ferește de om. Homo homini lupus. E culpă, rușine și efort intern de-a te dezbrăca de cămașa identitară. Numele se schimbă. Nu te mai cheamă Ion, te cheamă John sau Jean. Nu mai ești Popescu ești Popesco. Nu mai ai frați, ai fratelli. Nu mai ai unchi și mătuși, ai zio și zia. Nu mai ai buletin, ai tarjeta. Te scufunzi în yeah și right, debusolat de locul nașterii tale. Ce s-a întâmplat? Când a devenit România un loc atât de ușor de uitat, mai puțin peisaj sau artă culinară? Întreabă și afli că, de fapt, omul n-a plecat de urâtă ce era țara. A plecat de urâți ce erau oamenii. Urâți de el. Urâți unul altuia. Oamenii pleacă pentru că au agonisit, în patria mumă, ură și dispreț, răcnet și isterie, sărăcie și disperare, acel moment când te-ai săturat să fii sabotat de semeni, să fii umilit de mini-mogulii de ghișeu, de micro-tiranii din școli, grădinițe, spitale, satrapii primăriilor și șpăgarii instituțiilor.
Prinși între două lumi
Dar chiar de crezi că i-ai lăsat, imaginea merge cu tine. Ai lăsat amenințare, ai găsit indiferență. Doar că aici scuza e mai ieftină, aici nemții au un fel elegant de-a te persecuta și-apoi sunt externi, sunt niște alter, o fac pentru că își apără comunitatea, e normal să le fie teamă de tine, că doar de-aia sunt nemți și tu nu ești neamț. În vreme ce acasă, absurdul absurdului, nu erau alții care ți-o trăgeau. Erau ai tăi. Românul migrant schimbă stăpânul, schimbă agresorul în timp ce își numără firfireii din care-i rămân 200 de Euro pe lună, din care 150 alimentează, patrician, buzunarul copilului rămas în școală, al bătrânului rămas în bordei. Trăiește între lumi, în crevasa civilizațiilor. Devine apatrid. În scenariul nostru de grup, în trauma noastră aleasă din care nu ne-am ridicat, suntem în continuare șerbi și iobagi, trăim un 1907 permanent, o îndobitocire familiară, și familială, o proiecție fantastică a credinței că nu ne mai facem bine, și că nu e nimic de făcut. E motivul pentru care atât de puțini din cei duși aduc altceva înapoi decât bani. Nu aduc emancipare culturală. Nu aduc normă socială mai bună. Nu conving prin saltul lor cultural. Iar cei ce-aduc, sunt grabnic răstigniți de autohtoni. Pentru că, în fapt, plecații au involuat cultural. Deși azi mănâncă mai rafinat, ca francezii, ca olandezii, ca italienii, mai puțin ca americanii, apă în gură li se face tot după bulz, slană și pită, și ceapă zdrobită în ștergar.
Dezastrul întoarcerii din exil
Concluzia, deci, e că România nu are o diaspora. Are niște milioane de rătăciți pe drumul Damascului așteptând epifania și nu există Christ pentru ei. N-ajung Institute Culturale, n-ajung biserici luate în chirie, n-ajung mese câmpenești și festivaluri populare. Imaginea pe care-o proiectează migrația gri a românilor e departe de-un Exod israelit, în urma lui Moise. Suntem o turmă de antilope care se îmbulzesc să treacă Nilul și un număr, o cotă, o fracție din linia întâi ajung hrană la crocodili. Din spate, satisfacția comunitară. Pentru că încă ne e frică de Occidentul la care visăm, care ne-a fost refuzat. Încă avem reflexul de apărare. Și, adânc, ascuns, îl urâm. Pentru că ne-a furat copiii de lângă părinți. Pentru că ne-a golit satele. Pentru că ne-a sedus medicii. Pentru că ne-a cumpărat femeile. Pentru că ne-a răpit slova. Pentru că ne-a siluit limba. Pentru că, la mâna lui, am stat o jumătate de secol după o cortină de fier care persistă în mintea plecaților, și rămașilor. Încă ne mai uităm unii la alții din spatele unui zid invizibil. Iar dezastrul exilului e că, la întoarcere, muntele tot acolo de, Sinaia tot acolo e, Herculane n-a plecat nicăieri. Dar oamenii, oamenii nu mai sunt.
Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru