A stat șapte luni în comă profundă, a suferit șase intervenții chirurgicale la cap și a plâns atunci când și-a dat seama că a rămas fără vedere. Cu ajutorul sportului și cu o voință ieșită din comun, militarul Marius Iovi a reușit să treacă peste toate obstacolele.
„Când am plecat în prima misiune, eram pregătit moral că mi se poate întâmpla ceva. Să rămân fără o mână, sau fără un picior, nu să îmi pierd vederea”, spune plutonierul major Marius Iovi. Are 38 de ani. E, în continuare, militar în cadrul MApN. Orb de 12 ani. A fost în comă, a ajuns în abisul tristeții, apoi a renăscut, miraculos, când a înțeles că trebuie să se apuce de sport. Oricine îl cunoaște, își dă seama că e cu adevărat de neînvins. Dar, mai întâi, a trebuit să și-o demonstreze lui.
Marius Iovi a fost unul din ultimii băieți care au prins stagiul militar obligatoriu. În timp ce alții dădeau șpagă pentru a sta acasă, lui i-a plăcut armata. În 2004 s-a angajat în Batalionul 32 Infanterie Mircea din Timișoara. Peste trei ani a avut prima misiune. Și ultima. În Irak. „Mai bine-mi dai o armă în mână și mă trimiți pe terenul de instrucție decât să mă pui să povestesc despre asta”, spune. Ne-am întâlnit după un antrenament la Smartfit Studio, sala de sport care, de ceva ani, îl găzduiește și îl sprijină pe soldatul sportiv. A alergat pe bandă, a făcut exerciții la battle rope, grele, de anduranță, așa cum face de trei – patru ori pe săptămână.
Ziua fatidică, 21 septembrie 2007
„Eram localizați în Talil. În 21 septembrie am plecat într-o misiune de patrulare, așa cum mai avusesem multe până atunci. Eram în a doua mașină din convoi, un TAB. Eu practic nu îmi aduc aminte nimic de atunci. Și din multe alte luni, după acel moment. Ceea ce relatez e din ce mi-au povestit colegii, după un an şi șase luni, când am revenit acasă. Am făcut un post de observare, iar după punerea în mișcare a patrulei a fost detonat un dispozitiv explozibil improvizat. Un coleg a murit pe loc. Patru colegi au reușit să se evacueze din blindată. Mie îmi luaseră foc hainele, iar o schijă îmi perforase craniul. E și acum acolo, nu poate fi extrasă. Un coleg a reușit să mă scoată din mașină, a venit sanitarul, mi-a făcut traheotomie, mi-a rupt maxilarul pentru a-mi curăța căile respiratorii, apoi am fost transportat la un spital militar din Irak, iar de acolo în altul, deținut de americani, în Germania”, povestește Iovi.
Șapte luni a fost în comă profundă, de trei ori a fost resuscitat în ultimul moment de medici, a suferit șase intervenții chirurgicale la cap, i s-au luat grefe de piele de pe picioare pentru ambele brațe, I s-au făcut două operații la stomac și i s-a pus un tub de drenaj pentru schija rămasă în creier. Ochiul drept s-a pierdut, iar stângului i s-a atrofiat total nervul optic. Își poartă cu demnitate bastonul de nevăzător, în mâinile arse.
Recuperarea
Șocul real a fost la trezirea din comă. „Nu vedeam și nu înțelegeam de ce, nu știam ce mi s-a întâmplat, pentru că, așa cum am spus, nu îmi amintesc nimic. M-am ridicat brusc și m-am lovit la cap într-un aparat. Atunci m-am simțit atât de neputincios încât am început să plâng”, își amintește militarul.
A urmat recuperarea în spitalul din Germania, apoi, trei luni, într-un centru pentru nevăzători din Statele Unite, unde a învăţat, practic, să îşi ia viaţa de la început: a trebuit să învețe din nou să meargă, să mănânce, să facă lucruri și să se descurce de unul singur, afară, cufundat în întuneric. Cu toate acestea, gândul său era acasă şi la modul în care se va întoarce să lucreze în Armata României. Reîntors în ţară, militarul a cerut o audienţă la ministrul Apărării, solicitând să fie reprimit în Armată. Soluţia găsită a fost angajarea la redacţia radio a Armatei Române.
Revenirea
Din 2009, de când a revenit în România, militarul Iovi se luptă cu mentalitățile. Ca nevăzător ești extrem de marginalizat, la noi. A fost șocant. Pe cât de independent poate fi acasă, pe atât depinde de un însoțitor dacă, de exemplu, vrea să facă cumpărături. Din America a primit tot felul de aparate inteligente care „vorbesc” cu el, și i-ar traduce coduri de bare ale produselor, dacă sistemul ar fi implementat în România.
„Timp de trei ani am stat. Ajunsesem de la 43 de kilograme, cât am cântărit în perioada de comă, la 120. Stăteam și mâncam. Mi s-a spus să nu fac efort”, își amintește Marius Iovi. Totuși, a simțit că nu poate continua astfel
. „În 2011 încă țineam legătura cu medicii americani din Germania. I-am întrebat și pe ei dacă pot face sport. Poți face orice, mi-au spus. Ai grijă doar să nu îți depășești cu foarte mult limitele”, povestește. Așa a început transformarea militarului orb într-un sportiv de performanță.
„Pentru mine nu există nu pot”
De mai mult timp, Marius se pregătește să participe la Jocurile Invictus, un eveniment internațional creat de prințul Harry, Ducele de Sussex, la care participă militarii răniți pe front sau veteranii. Competiția e pluridisciplinară, existând de la probe de atletism la baschet în scaun cu rotile, volei sau canotaj. Următoarea competiție va avea loc în 2020, iar militarul nostru vrea să participe la probe precum înot, ciclism (în tandem) și alergare.
„Când medicii străini mi-au dat liber la sport, am început cu un an și jumătate înot. A fost greu, nu aveam repere, a trebuit să învăț să țin culoarul, apoi am început să merg la sală. Am învățat să alerg pe bandă, a fost foarte provocator. Am înțeles, pentru mine, cât de important a fost să reîncep să mă antrenez. Iar de aici vine și sfatul meu pentru toți cei din jur, tineri și adulți: faceți mișcare, faceți sport. E ceva ce te ajută fizic, dar și mental. Pentru mine nu există nu pot și nu ar trebui să existe nici pentru ceilalți”, îndeamnă militarul.
„Nu cred în depresie”
Am întrebat dacă a fost depresiv. Poate în perioada în care tot ce putea face a fost să mănânce și să ajungă să depășează cu zeci de kilograme chintalul. Spune că nu: „Nu cred în depresie. În cazul meu, cel puțin. Poate că ai o zi mai proastă. Gândul meu a fost mereu că trebuie să îmi trăiesc viața și că trebuie să o fac frumoasă. Chiar trăiesc fiecare clipă ca și când ar fi ultima și îmi e bine. Și asta cred că ar trebui să facem toți. Le spun prietenilor să lase telefoanele și televizoarele, să iasă afară din casă și să se bucure de ce e în jur: natură, oameni, animale. Să trăim înseamnă să facem mișcare”.