Găsesc într-un caiet mai vechi însemnări făcute cu 10 ani în urmă, imediat după ce l-am cunoscut pe Ivan Klima., într-un fel ciudat și într-o împrejurare care nu anunţa nimic spectaculos.
Marele scriitor ceh, romancier, dramaturg şi eseist avea, atunci, 74 de ani. Era invitat, ca şi mine, la o conferinţă oarecare la Bratislava. I-am zărit numele pe lista participanților și am început să întreb de el în dreapta şi-n stînga, chiar de la deschiderea conferinței. Vroiam să-l cunosc. Unul dintre organizatori mi-a şoptit în fugă că trebuie să-i asigure o canapea tare pe care să se întindă din oră în oră, pentru că are probleme cu spatele. L-am căutat din ochi, dar nu l-am putut repera în aglomeraţia de participanţi, camere de luat vederi şi politeţuri.
Într-una din pauzele primei zile, în timp ce făceam conversaţie de curtoazie unei ziariste de peste ocean, am zărit printre picioarele domnilor şi doamnelor care ieşeau, intrau sau se îndreptau unii spre ceilalţi, un domn întins pe podiumul scund, destinat camerelor de luat vederi din spatele sălii de conferinţe, care, folosind o geantă de umăr drept pernă, se relaxa privind absent tavanul, cu mîinile împreunate pe burtă. Lumea trecea pe lîngă el în sus şi-n jos fără să-l observe. Era Ivan Klima. Am luat o cafea, m-am apropiat de el, m-am aşezat turceşte alături şi am început să vorbim.
Ivan Klima este un nume greu al dizidenţei antitotalitare europene. Este unul dintre acei intelectuali de a căror lipsă ne plîngeam la începutul anilor 90 cînd întrebam, patetic, „noi de ce nu am avut un Havel?”. Mi-a povestit că, în copilărie, a cunoscut persecuţia nazistă („habar nu am avut că sînt evreu pînă cînd Praga a fost invadată de Hitler şi am fost deportat cu toată familia mea”), iar la maturitate pe cea comunistă. În prima tinereţe, cînd mulţi antifascişti din jurul său alunecau spre comunism, a respins instinctiv marxismul şi, nu mult după aceea, cînd tatăl său a căzut victimă unui proces stalinist la începutul anilor 50, a înţeles totul.
Între 1963 şi 1967 a fost redactorul celebrei „Literani Noviny” revista literară a Uniunii Scriitorilor cehi în jurul căreia s-a sedimentat opoziţia intelectuală a vremii. La Congresul scriitorilor cehi din 1967 a fost printre acei curajoşi care au cerut deschis eliminarea cenzurii. Cînd tancurile sovietice intrau în Praga în 1968, Klima se afla la Londra şi se pregătea să plece în America ca profesor invitat al Universităţii Michigan. După ce şi-a onorat contractul universitar, împreună cu soţia şi cei doi copii, s-a întors acasă. A fost, în istoria dizidenţei cehe, un gest unic. Prietenii săi Milan Kundera şi Josef Skvorecky plecau în exil, iar Ivan Klima se întorcea. Sub regimul neo-stalinist instaurat după 1968 la Praga, Klima este cu desăvîrşire interzis şi exclus din toate activităţile breslei. Nu va mai putea publica nici măcar un rînd vreme de 20 de ani, pînă după Revoluţia de catifea. În tot acest timp, asemenea altor intelectuali exemplari, a preferat munci ca cele de curier, mecanic şi brancardier pe ambulanţă decît să pună genunchiul în pămînt. A fost, alături de soţia sa, unul dintre primii semnatari ai Cartei 77 şi rămîne în anecdotica comunismului ceh eroul unei întîmplări propagandistice singulare şi de tot bizare. Micul său apartament praghez devenise, în anii 70, loc obişnuit de întîlniri nocturne al intelectualităţii protestatare. Veneau acolo, cu regularitate, Havel, Kohut, Kliment, Eda Kristeova şi alţii. Nu după mult timp, grupul a fost infiltrat de poliţia politică şi apartamentul său împînzit cu microfoane. Cu o cameră ascunsă, au fost filmate lungile lor întîlniri, în care, la un pahar de vin, se discuta literatură, politică, se cînta şi, evident, se critica virulent puterea comunistă. Klima povesteşte cu haz cum, într-o seară, a văzut, stupefiat, la televiziunea Cehoslovaciei comuniste, ceva ce el numea „contrarevoluţia din sufrageria mea”. Aparatul de propagandă făcuse un montaj cu imagini filmate de poliția politică la aceste petreceri găzduite de Klima şi le prezenta într-o emisiune demascatoare la televiziunea cehoslovacă, cu comentariul de rigoare: aşa-zişi scriitori, în fapt personaje decadente, uneltesc împotriva luminosului stat socialist şi a moralei proletare, ruşine!
În acei ani, Ivan Klima a trecut prin multe anchete, pe care şi le aminteşte că au fost „mai degrabă umilitoare decît violente”. Klima a editat o revistă samizdat, şi-a împrăştiat textele clandestin şi a contribuit la răspîndirea pieselor lui Havel. În 2005, Klima privea cu nostalgie acele timpuri şi recunoştea că spiritul acela a pierit. Mi-amintesc că vorbea cu dezgust despre clasa politică cehă, care i se părea coruptă şi cinică. Rămăsese prieten în continuare cu Havel, care îi decernase medalia de Onoare a Cehiei în 2002 şi care venise, cu trei ani înainte, la petrecerea de inaugurare a noii sale case dintr-o suburbie a Pragăi, dar întîlnirile sale cu cel care era atunci președintele Cehiei se răriseră. Iarăși, firesc.
Cînd Cehoslovacia a scăpat de comunism, Klima a refuzat orice funcţie oficială. A vrut mereu să rămînă scriitor, a privit cu suspiciune administraţia şi cu milă pe cei care se bat pentru funcţii. Singurul post pe care l-a acceptat din 1990 încoace a fost în conducerea PEN Clubului ceh. Se socotea un norocos. Împrejurarea că august 1968 l-a prins în Occident, i-a deschis calea spre editori străini prestigioşi, spre contracte de reprezentare a pieselor sale în teatre occidentale şi i-a adus susţinerea pentru totdeauna a unor nume sacre ale literaturii contemporane, precum Philip Roth. Prietenia sa cu marele romancier american este, ea însăşi, o mare poveste a literaturii lumii. În cele cîteva luni din 1968 în care cenzura a fost abolită în Cehoslovacia comunistă şi, mai tîrziu, în primii ani de după 1989, cărţile lui s-au vîndut în sute de mii de exemplare şi cozile la lansările lui erau interminabile. În 2005, îmi spunea că un roman de-al său se vinde cam în 3000 de exemplare în Cehia. Credea că asta e normal - preferinţa oamenilor pentru distracţii facile şi evitarea literaturii care pune probleme serioase este un simptom al firescului: „Cenzorii transformaseră cărţile noastre în simboluri, numele noastre, auzite de oameni la BBC sau Europa Liberă, erau venerate. Acum nu mai e aşa. Totul e firesc.”