Știu, cuvîntul ”afectațiune” nu e chiar obișnuit în limbajul curent. Vine din drept. Acolo, adjectivul sau, după caz, adverbul ”afectațiune” se referă la o parte a patrimoniului unei persoane care este afectat desfășurării unei anumite activități.
Știu, cuvîntul ”afectațiune” nu e chiar obișnuit în limbajul curent. Vine din drept. Acolo, adjectivul sau, după caz, adverbul ”afectațiune” se referă la o parte a patrimoniului unei persoane care este afectat desfășurării unei anumite activități. De pildă, medicii, avocații, profesorii, meșteșugarii ori alte categorii ”liberale” pot dedica o parte din patrimoniul lor personal (o cameră din casa în care locuiesc, de pildă) activității profesionale. Acestă parte a patrimoniului lor se cheamă ”patrimoniu de afectațiune” și urmează un anumit regim juridic stabilit în diverse legi. Îmi place cuvîntul, nu doar pentru că indică o anume dedicare, o specifică consacrare ci și pentru că duce, fonetic, la cuvîntul ”afect” – este, cu alte cuvinte, un cuvînt afectuos. Cînd m-am decis să scriu astăzi despre revista ”Marea Noastră”, o revistă de afectațiune mi s-a părut potrivit să-i spun.
Patronul revistei este Liga Navală Română, o asociație de mare tradiție (a fost înființată în 1928) care strînge marinari din toate generațiile și își propune, generos și insolit, să promoveze cultura marinărească. ”Marea Noastră” a apărut în 1934 ca moștenitoarea unei reviste de același profil ceva mai veche, numită ”România maritimă și fluvială”. A fost suprimată în 1949 și a reapărut începînd cu 1991. Directorul ei fondator a fost comandorul Eugen P. Botez, nimeni altul decît scriitorul Jean Bart. Revista apare cu regularitate (acum, o dată la trei luni) și mie îmi parvine prin grația unei prietenii. Se găsește și la unele chioșcuri.
Revista conține o grămadă de povești marinărești, istorii de toate felurile, amintiri ale marinarilor retrași la țărm, dar și analize, propuneri, idei noi. Așa cum marinarii spun că se simte imediat cînd ieși din Mediterana în Atlantic, la fel se simte imediat cînd scriu ”bătrînii” și cînd scriu ”tinerii”. Primii au povești, ceilalți au analize – primii au nostalgii și tatonează miturile, cei din urmă au propuneri și proiecte. Ponderea principală o au, însă, amintirile, așa că, în sens larg, ”Marea Noastră” este o revistă de istorie maritimă, dar în sens strict este, se vede imediat, este o revistă de inimă. Mîndri nevoie mare de bărbăția lor, marinarii se pun la povestit și își aștern în revistă, cu neașteptată sensibilitate, isprăvile de pe vapoarele pe care au navigat sau de prin porturile pe unde au acostat.
Ultimul număr, de pildă, cuprinde ample spații dedicate legendarului bric ”Mircea”. Anul acesta s-au împlinit 75 de ani de cînd nava a fost preluată de statul român din șantierele de la Hamburg. Fotografii (unele, cu cadeții înșirați pe vergi, absolut formidabile) și amintiri, dar și date seci despre performanțele bricului, dau contur unei povești de mare forță. Este, după cum știm și noi, profanii, nava pe care au învățat să navigheze toate generațiile de marinari români. În jurul ei, mai mult decît al oricărei alta, se strînge afecțiunea întregului corp marinăresc. ”Mircea” este numitorul comun al unei întregi meserii și, oricît aș sta să mă gîndesc, nu mai găsesc o situație similară în România.
În alt plan, citesc cu maxim interes detalii despre ceea ce autorii numesc ”cea mai importantă și reușită operațiune efectuată de Marina Regală Română în al doilea război mondial”. Este vorba despre ”operațiunea 60.000”, din primăvara anului 1944, prin care marina noastră a reușit evacuarea militarilor români care fuseseră împinși de sovietici în peninsula Crimeea și se apărau, disperați și fără șanse, cu spatele la mare. Numele operațiunii vine de la numărul soldaților români aflați în compunerea Armatei a 17-a germane, cea care fusese complet izolată de restul frontului în peninsulă și care își contempla, resemnată, soarta sub loviturile violente ale armatei roșii. Această armată era încercuită complet încă din noiembrie 1943 și pierderile de vieți omenești nu conteneau. Pentru a se evita un nou dezastru după Stalingrad și Cotul Donului, Forțele Navale Române au mobilizat cam tot ce putea pluti (în stilul în care o făcuseră britanicii cu patru ani înainte la Dunkirk) și au adus în țară soldații români din Crimeea în două episoade, primul între 14 – 27 aprilie și al doilea în 1 – 13 mai. S-au organizat 90 de convoaie care au adus în România 123.000 de mii de oameni, dintre care 42.000 de soldați români (alți 3000 fiind evacuați pe calea aerului – fiind extrase din fața sovieticilor cam 90% din efectivele românești încă în viață la data începerii operațiunii), dar și 23.000 de tone de echipament militar. Mai ales al doilea episod al retragerii a fost dramatic, cu nave românești scufundate de aviața sovietică și multe vieți pierdute. Descrierile oferite de ”Marea Noastră” sînt pasionante. Revista mai cuprinde o evocare lirică a legăturilor dintre Regina Maria și Marea Neagră, dar și o amplă descriere a Muzeului Marinei Române – de vizitat!
Cum drumurile spre Constanța sînt de rigoare în aceste luni, arșița estivală cerînd răcoare marină, lectura revistei ”Marea Noastră” este mai mult decît binevenită.