În hotarele textului pe care trebuie să-l dau săptămînal ziarului Adevărul, am publicat recent, sub titlul „Ce mogul ar face asta azi cu presa din proprietatea sa?”, relatarea unei întîmplări din perioada interbelică. În toamna lui 1924, Nicolae Iorga, deşi coleg de Opoziţie cu Generalul Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Liga Poporului, l-a atacat violent pe General, de la tribuna Parlamentului, pentru aşa-zise metrapazlîcuri făcute în timpul Războiului de întregire. Revoltat, Alexandru Averescu l-a provocat pe Nicolae Iorga la duel, dînd curs unei tradiţii de nobleţe în politica românească. Fricos cum era, Nicolae Iorga a revenit la tribuna Camerei Deputaţilor cu dezminţiri şi scuze.
Duelul n-a mai avut loc. Liga Poporului avea drept oficios ziarul
Îndreptarea. Observînd că Mogulul lor, Alexandru Averescu a fost atacat de Nicolae Iorga, redactorii
Îndreptării se grăbesc să-i ardă neastîmpăratului politician – scriam în
Adevărul –
„cîteva bîte tipografice pe spinare“. Alexandru Averescu bagă de seamă şi trimite redacţiei o Scrisoare deschisă, reprodusă în
Îndreptarea din 8 noiembrie 1924, pe prima pagină. În scrisoare, Alexandru Averescu solicită redactorilor să nu mai publice nici un atac împotriva lui Nicolae Iorga, deoarece opinia publică știa de conflictul lor. În textul din
Adevărul, foloseam această întîmplare pentru a observa că gestul lui Alexandru Averescu ar trebui să-l întîlnim la toţi proprietarii de presă de azi. E o dovadă de nobleţe, dacă nu de bun simţ, să nu-ţi foloseşti presa din proprietate pentru a te răfui cu adversarii politici. Nu de alta, dar prima impresie, cumplită, produsă de această folosire, e cea de laş care, neavînd timp sau chiar forţă să se confrunte cu adversarul politic sau mediatic își pune servitorii, să-i administreze ciomege pe spinare, în timp ce el, Stăpînul, căcăcios, stă pitit în palatul păzit de arnăuţi. Marţi, 1 iulie 2014 a avut loc la Curtea de Apel Bucureşti, o nouă şedinţă de judecată din Procesul de șase ani în care Dan Voiculescu e acuzat de corupţie. Dînd curs interesului crunt al lui Dan Voiculescu de a amîna judecarea în Apel (la Tribunal a primit 5 ani cu executare), pentru a prinde prescripţia, avocaţii au formulat tot felul de chiciţe, care mai de care mai penibile. Acuzarea a cerut să fie respinse. Iar șefa Completului, judecătoarea Camelia Bogdan, obișnuită cu astfel de tertipuri ale avocaților, le-a respins. Aşadar, marţi, 1 iulie 2014, la Curtea de Apel Bucureşti a avut loc o obişnuită confruntare între acuzat şi acuzare încheiată cu victoria Acuzării. Putea să se întîmple invers. În mod obişnuit în astfel de împrejurări acuzatul îşi schimbă avocaţii sau se resemnează pe moment, hotărît să continue bătălia în instanţă. Cer o astfel de atitudine bunul simţ, coştiinţa de cetăţean, minima civilizaţie. Ce face însă Dan Voiculescu? Îşi pune slugile din Trustul
Intact s-o atace pe judecătoarea Camelia Bogdan. Nu e vorba de o simplă apărare a Patronului de Trustul său de presă, născută din convingerea c-a fost nedreptățit. E vorba de o pedepsire a judecătoarei pentru că a cutezat să nu-l asculte pe Dan Voiculescu. E o rătăcire de moment a lui Dan Voiculescu? Nici vorbă. Dan Voiculescu și-a pus Trustul său de presă să hăituiască pe toți cei care au cutezat să nu-i intre în voie: de la șefa DNA pînă la jurnaliștii din presa independentă. Ne confruntăm astfel cu un fel aparte al lui Dan Voiculescu de a face bani și politică. Dan Voiculescu şi-a construit un Trust de presă nu pentru a obţine ceva profit din activitatea Trustului în spaţiul economiei de piaţă. Dan Voiculescu şi-a făcut un Trust de presă pentru a-l folosi ca un instrument de teroare mediatică în interesele sale politico- financiare. Cu acest Trust de presă, Dan Voiculescu s-a îmbogăţit în chip fabulos din contracte cu statul. Cele două dosare de şantaj deschise de DNA riscă să covingă opinia publică de la noi că Dan Voiculescu practică şantajul doar pentru a obţine banii necesari bunei funcţionări a Trustului său de presă. Fireşte, Dan Voiculescu a practicat şi practică acest şantaj, destul de răspîndit în presa postdecembristă. Acest fel de şantaj explică de ce în timp ce toate celelalte televiziuni şi ziare din România se confruntă cu drastice dificultăţi în materie de salarii, televiziunile şi ziarele lui Dan Voiculescu îşi permit nu numai să nu le reducă dar, mai mult, să le mărească. Şantajul ca formulă de viaţă nu se reduce la acest simplu şantaj de presă. În peisajul postdecembrist, partidul lui Dan Voiculescu e o aberaţie de genetică politică. Deşi Partidul Conservator n-a participat niciodată de unul singur la un scrutin, deşi, practic, are structuri mult mai slabe decît alte partide, el a beneficiat tot timpul parlamentari şi miniştri. Cum? Foarte simplu. Partidele mari, PSD, mai ales, i-au pus pe oamenii lui Dan Voiculescu pe listele sale ca un soi de taxă de protecţie. Cine nu e aliat cu Dan Voiculescu, altfel spus, cine nu-i asigură parlamentari şi miniştri, riscă să fie victima acţiunii teroriste a Trustului său. Cel care a cedat acestui şantaj e Victor Ponta. A fost o vreme cînd Victor Ponta era ciomăgit de dimineaţă pînă seara la televiziunile lui Dan Voiculescu. Asta pînă cînd Victor Ponta a cedat şantajului. Dan Voiculescu şi-a impus partidul în Alianţa de guvernare. Acum, Victor Ponta nu mai e atins nici cu o floare de către televiziunile lui Dan Voiculescu. Asemănător, Dan Voiculescu şi-a făcut averea fabuloasă. Cine a cutezat să-i refuze cererile lacome de contracte babane s-a pomenit de îndată lovit în cap de ciomegele mediatice ale lui Dan Voiculescu. Chiar şi un cetăţean mai puţin atent la scena publică observă ca Procesul lui Dan Voiculescu depăşeşte în aceste zile simpla confruntare dintre un acuzat şi procurori. Acest proces e urmărit de o ţară întreagă, pentru că el opune o persoană particulară - Dan Voiculescu - statului de drept. Ajunși în fața justiției, politicieni, oameni de afaceri, simpli cetățeni se luptă pe cont propriu pentru o achitare. Își angajează avocați, își fac rost de documente menite a le dovedi nevinovăția, apelează la presa independentă pentru a convinge opinia publică de dreptatea lor. Dan Voiculescu refuză această atitudine a unui cetățean normal într-un stat de drept. Pentru a obţine o achitare, Dan Voiculescu şi-a pus la lucru nu atît avocaţii, cît mai ales Trustul de presă. Nu, nu pentru a-și dovedi nevinovăția, ci pentru a înfricoșa instituțiile statului de drept. Zi de zi, Trustul de presă al lui Dan Voiculescu atacă DNA, Justiţia, presa independentă, într-o clară campanie de terorism mediatic. Opinia publică urmăreşte cu sufletul la gură această confruntare crucială pentru statul de drept din România. Dan Voiculescu reprezintă în perioadă postdecembristă un model de succes care poate produce democrației, statului de drept de la noi, pagube incomensurabile prin imitare. Bagi bani într-un trust de presă şi-i scoţi înzeciţi folosind acest trust ca pe o măciucă mediatică. Deja modelul e imitat de Sebastian Ghiţă şi, mai ales, de baronii locali PSD, toţi proprietari de trusturi de presă. Dacă Dan Voiculescu biruie, în România vor apărea, prin imitaţie, sute de Dan Voiculescu. Orice om de afaceri îşi poate spune: Bag şi eu nişte bani într-un trust de presă şi pot fura liniştit. Nimeni nu va îndrăzni să mă condamne!