„Un om firav, de constituţie mai degrabă astenică, modest şi foarte prietenos. Un profesionist desăvârşit”. Aşa îl descrie fostul medic legist prof. dr. Vladimir Beliş pe Constantin Ţurai, expert criminalist al anilor 60, omul care, în 1972, a fost responsabil cu identificarea post-mortem a lui Florea Rîmaru (tatăl lui Ion Rîmaru) ca autor al unor crime comise cu foarte mult timp în urmă. O identificare târzie care s-a făcut pe baza unei amprente lăsate de Rîmaru senior la locul asasinatelor şi care a avut nevoie de 28 de ani pentru a fi scoasă la iveală.
„Am fost coleg cu Costică, îşi începe abrupt povestea prof. dr. Vladimir Beliş. A fost unul dintre cei mai buni şi încăpăţânaţi, în sensul bun al cuvântului, criminalişti de care a avut parte Capitala. A lucrat zeci de ani la Cabinetul de expertiză dactiloscopică, unde a ocupat la un moment dat, vreme îndelungată, fotoliul de director. De numele lui, printre sumedenia de anchete poliţieneşti duse la bun sfârşit, este legată şi elucidarea misterului care a planat aproape 30 de ani asupra identităţii unui criminal care băgase spaima în Bucureştiul anului 1944”, îşi aminteşte Beliş.
Fostul medic legist, medic legist prof. dr. Vladimir Beliş, îşi aminteşte că Ţurai obişnuia să vină şi după ce se pensionase la morgă pentru a-l căuta pe Florea
28 de ani pe urmele unei „amprente stelare”
Despre povestea celui mai sângeros criminal din istoria României, Ion Rîmaru, s-au scris tone de pagini. Toate vorbind despre o cruzime fără margini, manifestată faţă de victimele ucise, de care a dat dovadă nelegiuitul care avea să fie executat pentru faptele sale abominabile în 1971. Despre provenienţa ereditară a urii şi a instinctelor de asasin iarăşi s-au scris tomuri întregi, criminaliştii fiind la unison de acord cu ideea că Ion îşi moştenise înclinaţia spre crimă de la tatăl său, Florea Rîmaru. Acesta din urmă a fost însă dovedit ca fiind autorul a cel puţin patru crime – toate petrecute în anii ‘44 – după aproape 30 de ani când nu se mai afla în viaţă. Identificarea ca asasin în serie a lui Florea s-a făcut în baza unei amprente descoperite în 1944 la locul uneia dintre crimele sale, cel “responsabil” cu prelevarea urmei papilare şi urmărirea constantă a acesteia pe parcursul a 28 de ani fiind Constantin Ţurai.
Moartea lui Florea Rîmaru s-a produs după ce acesta a căzut din tren
4 crime, un singur tipar
„Costică făcuse parte din lotul experţilor criminalişti care se ocupaseră îndeaproape de crimele din 1944. Era vorba despre o serie de patru asasinate, toate comise după un anumit tipar. Oamenii legii aveau de-a face cu un criminal feroce, care dovedea şi un curaj nebunesc; intra peste femei în case, le târa la subsolul clădirilor, le lichida cu lovituri de bară metalică, ciocan sau toporişcă şi dispărea lăsând în urmă bălţi de sânge”, îşi deapănă firul poveştii Beliş. “Încăpăţânat cum era, Costică nu a încetat niciodată să-l caute pe asasin. Chiar după ce a ieşit la pensie, mai trecea, în virtutea vechilor obiceiuri, pe la Institutul Medico-legal. Mai stătea de vorbă cu băieţii, mai sporovăia despre una, alta sau, aşa cum se întâmpla de multe ori, pur şi simplu dădea o mână de ajutor, conducerea Miliţiei apelând de multe ori la profesionalismul său pentru a o scoate la capăt în anumite cazuri dificile de crimă. Ei bine, foarte puţini ştiu că, de fiecare dată când trecea pragul institutului, Costică verifica fiecare cadavru în parte. Se apropia de mort şi-i întorcea palma în sus. Examina cu atenţie amprenta degetului mare de la mâna stângă şi, de fiecare dată, ofta cu năduf, a pagubă”, povesteşte Beliş.
Amprenta plină de sânge de pe tocul uşii
Ce căuta de fapt fostul criminalist Ţurai? Răspunsul ni-l oferă tot Beliş. „Costică a fost prezent la fiecare din cele 4 cazuri de asasinat, rămase neelucidate, din 1944. De fiecare dată, descoperise la faţa locului o amprentă specială (în formă de steluţă), lăsată de făptaş fie pe tocul uşii, fie pe perete sau vreo măsuţă. Ei bine, asta căuta cu înverşunare Ţurai la fiecare dintre cadavrele de la morgă. Şi, într-o zi, sârguinţa i-a fost răsplătită cu vârf şi îndesat. Se întâmpla prin iarna lui 1972 (23 octombrie 1972, n.r.) când, aflat în obişnuita sa vizită la morgă, Costică întoarce palma unui bărbat mort, adus cu doar câteva ore în urmă”.
“Îl caut de vreo 30 de ani!”
“Când a văzut amprenta, Ţurai a rămas stană de piatră. S-a înroşit ca un rac la faţă şi a început să întrebe, precipitat, în stânga şi-n dreapta cine era ăla de pe masa legiştilor. “E unu’, Florea Rîmaru. Un nefericit. A căzut din tren şi a murit pe loc” i-a răspuns unul dintre legişti, iar Costică a replicat imediat: “E omul pe care-l caut de vreo 30 de ani. El a ucis femeile acelea prin anii ‘44”. Am rămas toţi interzişi. Peste mai puţin de 2 ore ancheta în cazul asasinatelor în serie comise pe parcursul anului 1944 era redeschisă”.
Identificat şi după unsoarea de pe bocancii cazoni
Un alt amănunt, ştiut deja din dosarele cu autor necunoscut care viza seria neagră de omoruri, a contat enorm în verdictul final: Florea Rîmaru, criminalul sadic, fusese, în sfârşit, descoperit. Pe atunci, anchetatorii găseau la locul atacului urme de unsoare folosită, în special, de militari pentru a-şi întreţine bocanicii cazoni. Ei bine, Florea Rîmaru, purta astfel de încălţări, mărimea 42, exact cea identificată de fiecare dată la locului crimelor. “Spre deosebire de fiul lui, Ion, care a plătit cu propria-i viaţa pentru nelegiuirile comise, Florea nu avea să ajungă însă în faţa vreunui pluton de execuţie. Îl pedepsise Dumnezeu!”, îşi încheie, pe un ton biblic, povestea Liviu Beliş.