Anul ăsta e prima dată după decembrie 1989 când nu m-am dus la vot.
Nu mă laud cu asta, dar nici n-am motive, cred, să-mi cer scuze. Nu m-am dus şi gata. Neparticiparea la vot nu e imputabilă nici penal, nici moral. Pur şi simplu, am ales să nu mă folosesc de un drept garantat de Constituţie. Nu vreau, prin asta, să transmit nici un mesaj, n-a fost un gest simbolic, ci unul cât se poate de concret. Nu îndemn pe nimeni să facă de-acum ca mine. Dimpotrivă, vă rog să vă urmaţi conştiinţa şi să procedaţi, în aceste circumstanţe şi în oricare altele, cum credeţi de cuviinţă. Niciodată nu mi-am dorit să fiu un model pentru altcineva, un exemplu civic sau de orice alt fel, chiar şi literar. Mi-e teribil de greu să-mi gestionez propria viaţă, să-mi înţeleg propriile gânduri, să mă descurc în cele mai mărunte chestiuni. Cum aş putea spune cuiva: priveşte-mă şi fă ca mine? Sau: ascultă-mi sfaturile şi urmează-le? Aţi putea să-mi spuneţi: da, dar dumneavoastră nu sunteţi un simplu cetăţean care-şi poate permite, în anonimatul său, să facă orice. Dumneavoastră sunteţi o persoană publică, poate chiar un formator de opinie. Vreţi sau nu vreţi, oamenii vă urmează, nu vă mai puteţi permite să vă purtaţi contradictoriu, să-i intrigaţi sau să-i dezamăgiţi. Ce-ar fi dacă toţi ar face ca dumneavoastră şi nu s-ar mai duce la vot, ca să vorbim doar de împrejurarea de faţă? Ce s-ar întâmpla atunci? Habar n-am. Dar ştiu un lucru: că nimeni nu-mi poate impune un rol pe care nu-l doresc şi care mă chinuie şi mă falsifică. Nu vreau să fiu un guru, nici un înţelept al naţiunii. Nu vreau să dau răspunsuri la toate problemele. Nu vreau să mă urmeze nimeni, nici n-ar avea unde. Nu agit nici un steag, nu jur pe nici o idee. Vreau să rămân ce-am fost intotdeauna: un biet om ca toţi ceilalţi, pierdut într-o lume pe care-ncearcă din răsputeri s-o-nţeleagă. Dar lumea mea nu e mai mare decât diametrul craniului meu. Aş vrea să am câte-un leu (sau mai bine un euro) pentru câţi inşi se declară "dezamăgiţi" de mine în ultima vreme. M-aş îmbogăţi peste noapte. Sunt cei care- au crezut că pot scrie ceea ce nu pot scrie, că pot spune ceea ce nu pot spune. Mă bucur că i-am dezamăgit. Nu-mi plac oamenii amăgiţi, prefer ca ei să mă vadă aşa cum sunt. De curând s-a făcut o anchetă (obscură, e drept) despre "puterea intelectualilor" din România. Eu n-am intrat în clasament, ceea ce a fost o mare uşurare pentru mine. De ce nu m-am dus la vot? Păi e simplu, vor spune unii. Fiindcă ştiam că cei pe care i-am sprijinit până de curând aveau să piardă catastrofal. Fiindcă sunt dezamăgit şi acrit de eşecul propriilor mele opţiuni politice. Numai că nu e aşa. În realitate sunt foarte senin, nu cred că am greşit şi cred că timpul o va arăta. Dar nu de asta nu m-am dus la vot. Nu m-am dus pentru că nu am găsit, nici cu lumânarea lui Diogene, vreo forţă politică sau vreun om politic angajat în alegerile locale pentru care să am cea mai mică preţuire. Nici în anii trecuţi nu prea aveam ce alege, dar m-am amăgit multă vreme cu ideea răului cel mai mic. De-acum înainte, mi-am spus, nu voi mai alege niciodată între două rele. Voi mai vota numai când voi avea ceva pozitiv de votat. Dacă nu apare ceva sau cineva demn de încrederea mea, stau acasă.