Aevăratul semnal de alarmă al dezbaterilor din ultima săptămână pe tema modificării Legii avocaților este că devine clar că anumite practici se consumă acum, sub ochii noștri.
Se ceartă barourile din țară cu ministrul Justiției pe subiectul impunității avocaților dacă nu-și denunță clienții? Facem o scurtă trecere în revistă a cazurilor din ultimii ani în care avocați au fost cercetați pentru nedenunțare și observăm că... eu nu îmi amintesc nici măcar un astfel de dosar, dar poate că mi-a scăpat mie. Oricum e departe de a deveni o speță comună. Ce înseamnă asta? Fie avocații au devenit ajutoarele acuzării prin furnizarea de informații, fie relația clientapărător e compromisă până la nivelul cel mai de jos al încrederii unul în celălalt.
Spionarea grefei e interzisă prin proiectul de lege care tocmai a trecut de comisiile Camerei Deputaților și acest lucru provoacă scandal? Înseamnă că acum e permisă. În timpul discuției client- avocat, acum, după reglementările în vigoare, asistă un gardian. Sigur, el e acolo ca să-l protejeze pe avocat dacă sare clientul să-l muște de gât, dar poate acest paznic să dea rapoarte? Câte informații sunt aflate de anchetatori urmărind comunicațiile de orice fel client-avocat, dacă se iscă dispute când e vorba să fie interzisă fructificarea lor penală?
Un mesaj important care răzbate din aceste dispute – despre care sunt semnale clare că va fi câștigată în Parlament de barouri – este că toate aceste lucruri se întâmplă acum. Adică dreptul la apărare este pe lista celor alterate, ca și cel la intimitate, la liberă circulație, la exprimare.
Evident, aici intervine momentul în care se va striga: „Dacă informațiile sunt reale, ce contează cum au fost obținute? Important este că a fost dovedită încă o infracțiune!”. Sunt mantrele unei noi religii. Poate corectă, habar nu am, mie nu-mi pare echitabilă. Îmi pare că vechiul principiu care îl obliga pe procuror să strângă atât probele acuzării cât și pe cele ale apărării s-a transformat bizar în avantajul uneia dintre brațele balanței ce ar trebui să orneze Justiția.
Disputa de săptămâna trecută descrie strângerea probelor din teoria Dreptului cam așa: procurorul strânge probele în acuzare, apoi vede tot ce îi pune cel acuzat la dispoziție avocatului și alege ce să folosească. Dacă adaugi și denunțarea infracțiunilor de care afli când vorbești cu acuzatul, filmul poate fi descris așa: „În noua viziune a autorităților, avocatul și procurorul nu mai conlucrează pentru aflarea adevărului, ci pentru înfundarea clientului”. Cred că această nouă religie scârțâie în materie de echitate. Dar care religie nu a făcut asta la începuturi?
Și, totuși, e o prevedere pe care nu a mai avut timp lumea să se certe, dar care spune multe: la Cameră a căzut articolul de lege care interzicea avocaților să fie agenți ai serviciilor secrete.
Cum se îmbină recenta ordonanță de urgență care vorbește de capacitatea ofițerilor de informații de a participa la urmărirea penală cu articolul îndepărtat chirurgical din proiectul de lege și cu nervii că scapă de pedeapsă avocații care nu denunță ce află de la clienți?
Oare nu asta e cheia corectă în care trebuie privită respingerea articolului care nu permite apartenența avocaților la serviciile de informații? Sigur, e și logica de fanfară, aia cu „slujesc țara tot felul de oameni, dintre care unii sunt avocați!”. Unii vor spune sforăitor: „Uite ce se întâmplă în lume, ce dezastru e la granița de Est! E nevoie de orice sprijin!” Și care ar fi puterea de penetrare a diverselor medii a unui avocat, dacă se taie obținerea de informații prin forța contractului de apărare? Sau, să reformulez întrebarea: fără informațiile obținute de la clienți mai are rost ca serviciile să folosească agenți secreți în barouri? Și acum o întrebare pentru cei care au scăpat neatinși de noua religie, care impune să faci mătăniile cu fața spre altar și cu spatele spre ofițerul de legătură: preferați ca România să piardă câteva informații de securitate națională sau ca data viitoare când aveți un proces să aveți încredere deplină în avocatul vostru?
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor