Se așează la masă fericit. Va avea un copil. Vestea bună ne înveselește pe toți, îl felicităm.
Ne uităm, rîzînd și minunîndu-ne cum se cuvine la ecografiile pe care le are pe telefon. Dă de băut tuturor. La un moment dat, zice: ”I-am spus soției să nu cumva să-mi facă vreun geniu, să-mi facă un copil obișnuit, normal, așa ca noi. Nu-mi trebuie un geniu!”. Rîdem iarăși. Sigur, nu depinde nici de el, nici de ea. Dar m-a amuzat ”teama” lui de a avea un copil genial.
În ultima vreme, s-a întîmplat să-mi ajungă sub ochi texte despre problema geniului. Zilele acestea, am citit o carte splendidă a pianistului și eseistului Andrei Vieru, intitulată ”Èloge de la vanité”, apărută la Grasset acum doi ani. Îmi rezerv plăcerea să scriu despre ea cînd va apărea (sper, cît mai curînd!) în românește. Pînă atunci, spun doar că tema geniului revine cu diverse variațiuni pe parcursul cărții lui Andrei Vieru – firesc pentru o carte care anunță din titlu că vorbește, erasmic, despre vanitate. Într-un loc, Andrei Vieru povestește că i-a împărtășit unui amic, în ton entuziast, cîteva concluzii la care ajunsese citind ceva despre faimosul matematician al secolului al XVIII-lea, Leonhard Euler. (De nu mă înșel, am învățat la școală teorema lui Euler prin care se stabilea formula distanței dintre centrul unui cerc circumscris unui triunghi și centrul cercului înscris într-un triunghi – dar contribuțiile lui Euler în matematici și fizică sînt numeroase și, mai toate, extrem de importante). Ei bine, Andrei Vieru ridică osanale lui Euler, iar amicul său replică: ”Bine, dar Euler era un geniu. Pe mine nu mă interesează neapărat oameni de genul acesta și nici ceea ce pot ei să realizeze. Mă interesează ceea ce poate face un om normal: Einstein, spre exemplu” . Episodul mi se pare nu doar amuzant, ci și plin de sensuri. Știm că în cultura generală a masei (nimic peiorativ sau disprețuitor în aceste trei cuvinte!), Einstein este prototipul geniului. Imaginea figurii sale excentrice, cu părul alb ridicat în sus donquijotesc și ochii negri de o limpezime totală peste care graficienii așează, în nuanțe onirice, ecuații și formule (întotdeauna se vede, printre ele, celebrisima E=mc2) este, pentru noi, azi, însuși expresia vizuală a geniului. Dacă întrebi pe cineva pe stradă cum arată un geniu, ți-l va descrie pe Einstein. Reacția prietenului lui Andrei Vieru pune, așadar, o problemă esențială: ceea ce este socotit, îndeobște, prin plebiscit multi-generațional, geniu, chiar este geniu? Mai precis, geniul este o consacrare publică, cam cum sînt unele oficii politice ce se aleg periodic în democrații? Există, desigur, și specia geniului neștiut. Dar ce au în comun geniul-vedetă și geniul-neștiut?
Cocteau, într-un text despre Edith Piaf, mărturisește că e tulburat de și invidios pe Stendhal pentru lejeritatea cu care folosește cuvintele ”geniu” și ”genial”. În paranteză este de spus că în franceza de azi ”e genial” a ajuns un perfect sinonim pentru ”e bine”. În orice caz, Cocteau spunea că pur și simplu nu poate folosi atît de lesne cuvîntul. Poate că și noi, uneori, sîntem mai mult ca Stendhal și mai puțin ca Cocteau.
În altă parte, dar cumva legat de această abordare, Andrei Vieru se întreabă dacă nu cumva diferența dintre geniu și talent este aceea că geniul ajunge să descopere marile probleme, iar talentul ajunge să le rezolve. Asta ar explica de ce ne putem mai degrabă înșela în recunoașterea unui geniu decît în recunoașterea unui talent – sîntem mult mai specializați în aprecierea soluțiilor decît în aprecierea problemelor.
În orice caz, geniul este unanim perceput ca ceva excesiv, ca o supraînsușire. Să amintim o cugetare pascaliană: ”Spiritul extrem este acuzat de nebunie ca și extrema lipsă de spirit. Numai mediocritatea este bună. Majoritatea a stabili aceste lucru și ea nu iartă pe nimeni care ar vrea să scape într-un fel sau altul. Nu mă voi încăpățîna, consimt să rămîn în ea și refuz să fiu la capătul de jos, nu pentru că e jos, ci pentru că e capăt; aș refuza să mă aflu și la cel de sus. A părăsi calea de mijloc înseamnă a părăsi umanitatea. Măreția sufletului uman constă tocmai în faptul de a ști să se mențină; chiar dacă măreația lui ar fi tocmai s-o părăsească, el tot n-o face.” Căutînd justa măsură, cea care te păstrează în echilibru omenesc, este din ce în ce mai mult o treabă de geniu. Epocile ultime au stat sub semnul excesului. Excesul de spirit dimpreună cu lipsa excesivă de spirit – aceștia au fost polii din ce în ce mai apropiați ai umanității de cînd modernitatea a dat peste noi. Într-un fel, ordinea socială capitalistă, care se bazează pe ”clasa de mijloc”, este un răspuns înțelept ce s-ar putea da dublei ispite de a aluneca spre exces, în plus sau în minus. Dar priviți, cît este de atacat capitalismul!
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.