Orice definiţie a ipocriziei surprinde, ca element esenţial, diferenţa dintre ceea ce se afirmă şi ceea ce se crede, de fapt - o distanţă adesea diametrală.
Elementul care trădează cel mai adesea nu este, însă, cel exterior, așa cum am crede, ci cel interior. Să luăm, de pildă, cazul cel mai fericit și apăsat recomandat de ipocrizie: politețea. Gîndul tău poate fi acela de a-l jigni pe celălalt - să spunem că gîndul tău este curat, pentru că celălalt chiar merită o palmă de la tine. Ei bine, ipocrizia numită politețe te va obliga să fii deferent. Fără îndoială, e bine să fii politicos și nu mitocan, așa că gestul exterior este cel care ar trebui să forjeze starea interioară. Doar că tu, salutînd respectuos, fierbi. Ei bine, această fiertură violează norma, în vreme ce vorbele civilizate o respectă. Vinovată nu e politețea ipocrită, ci pornirea interioară pe care ipocrizia o maschează.
Ţine deja de vulgata intelectuală a ultimelor secole să consideri că Machiavelli este teoreticianul prim al ipocriziei în politică. Celebra "scopul scuză mijloacele" pare a fi axioma ipocriziei, deşi - aşa cum se tot spune prin cărţile serioase -, Machiavelli nu a vrut să ne spună exact acest lucru sau, mai precis, nu a vrut să ne spună cu această maximă ceea ce noi credem azi că a vrut să ne spună. Florentinul nu spune nicidecum că mijloacele rele sînt acceptabile, dacă scopul e bun, căci el însuşi circumstanţiază mijloacele care sînt scuzabile prin înălţimea scopurilor. Mai mult, ”Principele” nu este un tratat de morală, ci un promptuar care se limitează numai la prezentarea felului în care se cîştigă şi se păstrează puterea în stat, cu o mare grijă pentru păstrarea stabilităţii şi a păcii statului însuşi. Machiavelli e primul care rupe realismul de idealism în politică şi, de aceea, e primul care pune serios problema ipocriziei. Dar nu o și rezolvă. În capitolul privitor la felul în care un principe nou ajunge la putere cu sprijinul poporului, Machiaveli face o distincţie care va face posibilă ipocrizia ca tehnică de menţinere a puterii şi ca tehnică de supravieţuire în politică. Principele este îndemnat să distingă, între nobilii care i se opun, pe cei care i se opun pentru că au un caracter slab, de cei care i se opun pentru că au ambiţia puterii şi se vor în locul principelui. Despre primii, cei cu caracter slab, Machiavelli sugerează că ar fi utilizabili, cu condiţia să fie competenţi, spre deosebire de categoria ambiţioşilor, care vor cu tot dinadinsul să îşi aproprieze puterea şi pe care principele trebuie să îi trateze ca adversari ireductibili. Dacă ai caracter slab şi eşti competent, poţi scăpa de furia principelui căruia i te opui şi poţi, prin urmare, supravieţui. E mica ipocrizie a slujbaşului. La rîndul său, principele poate folosi competenţa celor care i se opun din slăbiciune de caracter. E înalta ipocrizie a principelui.
De ipocrizie, Coranul se ocupă încă de la început. Pe la începutul surei Vacii, se spune că ipocritul crede că înşală pe ceilalţi, însă, de fapt, se înşală pe el însuşi, fără să-şi dea seama. Victima ipocriziei nu este cel păcălit, ci ipocritul însuşi, pentru că rezultatul obţinut de pe urma ipocriziei este, întotdeauna, o iluzie. Ipocrizia cheamă ipocrizie. Mai mult, despre oamenii care profesează altceva decît ceea ce cred, se spune în Cartea islamului că "în inimile lor e boală şi Dumnezeu le măreşte boala". Şi Isus Hristos condamnă aprig ipocrizia: "Vai, vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sînt pline de oase de morţi şi de toată necurăţenia. Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi, oamenilor, înăuntru însă sînteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege" (Matei 23, 27-28). Şi în Talmud găsim îndemnul: "Nu te teme de farisei şi nici de cei care nu sînt farisei, teme-te de ipocriţii care se dau drept farisei". Religiile, vedem bine, sînt aprige cu ipocrizia. Aproape la fel de aprige și moralmente intransigente ca un jurnalist român cu politicianul pe care îl antipatizează!
Ipocrizia nu este totuşi integral detestabilă. Ipocrizia cuminte, decentă, fină are un farmec discret, de bună calitate, precum acest panseu al lui La Rochefoucauld: "ipocrizia este reverenţa pe care viciul o face virtuţii".
În cetate, ipocrizia are și un rol benefic. De dragul păcii, se recomandă mereu o doză de ipocrizie pentru aplanarea conflictelor. Ce ar fi diplomaţia, una dintre cele mai prestigioase îndeletniciri din toate timpurile, fără ipocrizie? Ce ar fi retorica, una dintre cele mai căutate abilități ale unui om civilizat, fără voltele ei ipocrite?
Există o mare diferenţă între ipocrizie şi minciună. Ipocritul trădează propriile-i convingeri, mincinosul trădează adevărul. Sigur că şi ipocritul, şi mincinosul se înscriu în aria falsului, dar primul păcătuieşte faţă de el însuşi, în vreme ce al doilea păcătuieşte faţă de adevăr, faţă de ceva ce este, măcar ca obiect al cunoaşterii, în afara sa, ca subiect cunoscător. Ceea ce-l salvează pe ipocrit este că, spre deosebire de mincinos, poate spune chiar și adevărul…